„Când era pe-atunci...”, așa își începea Buna în fiecare seară povestea. Niciodată însă n-am apucat să ascult sfârşitul vreuneia, care venea, probabil, mult după ce eu adormeam. Aşa că draga mea Bună mi-a dat, fără să-şi dea seama, cel mai de preţ dar, poveşti fără final, pe care să le termin, după cum îmi amintesc de acele vremuri sau după cum se potrivesc nopţilor de iarnă de acum.
Poveștile poartă numele unor femei care au existat în realitate și pe care dragostea le-a salvat de tăvălugul unui destin liniar, comun. Nu întotdeauna ele au devenit personaje principale, dar m-au ajutat să înțeleg că, precum sunt oamenii, și dragostea e de tare multe feluri... (Otilia Țeposu)