Întâmplător, în facultate, citind un text de Leo Strauss despre Spinoza, găsesc formularea suficient de abruptă conform căreia pentru „a practica filosofia” nu ai nevoie decât de cunoaștere, bunăvoință și sinceritate. Marcat și ușor îngrijorat (îngrijorat pentru că o astfel de definiție mergea în răspărul locurilor comune și a tot ceea ce credeam eu despre filosofiei; de la geniu la inspirație la etc.) mi s-a părut totuși că Leo Strauss (nu are importanță că formularea îi aparține, în fapt, lui Platon, acest lucru l-am descoperit mult mai târziu) formulează ceva ce, deși nu înțelegeam foarte bine, trebuia să iau în considerare; ceva ce, cumva, trebuia să respect cu strictețe. E foarte adevărat că „a practica filosofia”, atunci precum și acum, e un lucru pe care nu-l înțeleg pe deplin sau dacă-l înțeleg mi se pare de neatins, însă ceea ce mi-am propus, din acel moment citind acel fragment, a fost faptul că toate lecturile, toate discuțiile, toate textele (sau încercările de texte) în care e vorba despre filosofie vor trebui să respecte, în ceea ce mă privește, cele trei substantive. Nu sunt convins că, în unele locuri, textele din această carte respectă primul substantiv și poate, în alte locuri, nici pe cel de-al doilea, însă, cred, sunt suficient de aproape de cel de-al treilea. (Autorul)