Această ediție tipărită cartonată cuprinde două volume ale poetului Teodor Morar: World of Fantasy și Nu știi tu

WTF, World to Fantasy, Fantezia lumii viselor unui poet

Teodor Morar trăiește prin visele sale concretizate în versuri, gânduri, lacrimi, atitudini de neiertat pentru o lume hulpavă a unui secol ce pare să uite de el. Mă îngrijorează multe ca pe orice ființă umană dar,cel mai mult, pare să fie lupta sinelui cu cea a ego-ului printr-un dialog permanent al neputinței.

Neputința într-o lume prea grăbită cu răbdarea, prea amnezică cu trecutul, prea colorată în aparențe, prea searbădă în autenticitate. Cine poate fi salvatorul acestei lumi, al nostru, al sinelui neurmat de inevitabilul ego?

Cine ne poate înscrie sufletele în cartea nemuririi sentimentelor noastre de-acum și dintotdeauna?

Dacă mă refer la un poet, el poate fi salvatorul prin versurile sale ca formă a autenticității. Dacă mă refer la un preot, el poate fi salvatorul prin rugăciunile făcute prin apusul și răsăritul trăirilor sale ca formă a revendicării binelui. Dacă mă refer la un profesor, el poate fi salvatorul prin lumina din ochii săi ce poate îmblânzi și forma destine.

Dacă mă refer la un medic, el nu mai are nevoie decât de un loc al său pentru a vindeca lumea de tristețe, de agonie, de neîmplinire, de grija pentru ziua de mâine! Dacă mă refer la noi toți, la întreg universul el poate fi salvat de Ocrotitorul nostru, Bunul Dumnezeu ce ne poartă grija și ne dăruiește clipa.

Îmi place să citesc poezie căci e o rugăciune ce poate forma destine, poate vindeca neîmplinirea sufletească recunoscând astfel grija clipei prin care trăiește.

Îmi place să scriu despre poezie dacă este construită asemeni unei catedrale, vers de vers, piatră de temelie, loc de onestitate cu sine însuși.

‘’Omule,ridică-te şi mergi’’!
Nebunia că sunt
Între cer şi pământ
Doar un simplul cuvânt.

Disperarea că pot
Să fiu fără rost
Mă doare anost.

Agonia de dor
Pe frunte un nor
Mă învaţă să mor.

Iubirea că eşti
Pierdut prin poveşti
Minţind că trăieşti.

Paşi spre nimic
Pe mine mă strig
Cu vise de frig.

Timpul mă doare
Eclipsă de soare
Ascuns într-o floare.

Călătoria, senină spre cer
Mă leagă în mister
Şi totuşi eu sper

Absurdul să-l renegi
Într-o lume fără legi
Omule, ridică-te şi mergi.
Călătorul desculţ…

World to fantasy este ultima carte – în ordinea lansării – a lui Teodor Morar. Este o carte ce își revendică de una singură dreptul său în lume fără a le contrazice pe celelalte, predecesoarele ei.

Teodor Morar este asemeni cărților sale, diferit în atitudine în raport cu cotidianul, căutător de sensuri nuanțat atemporale, trăitor al propriilor cuvinte ce se redefinesc prin versuri, este un vulnerabil căutător de comori, iubește viața când îl răscolește harul, trăiește moartea clipei dar acceptă valoric eternitate.

Toate acestea există metamorfozându-se pe drumul său ca un „călător desculț”ce se autodefinește.

Din fericire, nu mai sunt adepta prefețelor lungi, elaborate. Timpul fuge din fața lor căutând esențele rafinate ale cuvintelor autorului, ale versurilor sale fără a sfida opiniile oricui se apropie de carte. Dimpotrivă, așteaptă mâinile cititorilor să o deschidă și ochii lor să răstoarne lacrimile ce le urmăresc privirile.

E o carte a memoriei unui timp ce se vrea auzit, răstălmăcit, e timpul ca noi toți să citim poezie din drag de cei care ne-o dăruiesc!

„ Nu-mi este dor de lucrurile ce nu le-am făcut, îmi este dor de tine, de trecut, de acum, de viitorul cu tine. Nu regret nimic… Pentru că tu exiști în mine, cântec fără margini. Îmi este dor de noi, clipă de clipă, nu regret vise, tu ești visul meu, și ce aș putea face, sau făcut, fără tine. Noi suntem întregul, tu mă vindeci de mine, de astea îmi este dor. Nu poți avea dor decât de ce ai trăit. Așa se nasc zâmbetele fugare, din dorul trăit și te trăiesc. De asta toate ce suntem se cheamă dor, dor de tine. Recunosc, sunt un paranoic, un paranoic liniștit, psihozele mele desenează în cărbune cocori albi. Visez doar vise și aștept așteptări. Aducându-mi aminte poveștile sufletului meu”.
Teodor Morar – World to fantasy 17 noiembrie 2019

—Prof.univ.dr. Otilia Sîrbu

Nu stii tu, Un oratoriu al iubirii

Zănatec (crezând în zâne, care-va-să-zică), cu domiciliul categoric stabilit „în nori”, „suflet- curcubeu”, „suflet- fum”, cu „cerul prins la butonieră”, numitul Teodor Morar, de profesie „călător”, ce n-a știut vreodată să se tragă de șireturi cu nimeni, întrucât mereu s-a purtat „desculț”, de bună voie și nesilit de nimeni, așterne cuvintele-i toate, („cu subiect și predicat”) într-o „poveste fără de sfârșit”, poveste ce-i va servi cititorului, peste timp, drept „proces-verbal de conștiință”, mărturie scrisă a unei IUBIRI întâmplate-n fiecare .

De ce IUBIRE ? De ce din nou și mereu IUBIRE în discursul lui Teodor Morar, acest poet veșnic îndrăgostit și nostalgic nevindecat ? Pentru simplul motiv că altfel n-ar fi putut să fie și pentru că, firește, EL…POATE! Poate dezveli FEMEIA „până la margini de cuvânt”, poate zidi în ea povești minunate, o poate cânta și apoi descânta, o poate aprinde – torță pe-o coală ( firește, goală)…îi poate fi „zbor” sau „rug topit” și, peste toate, o poate iubi ca NICIODATĂ.

Iubirea, cea care „mișcă soarele și celelalte stele”, simțământ care trăiește în noi și dincolo de noi, viață și moarte laolaltă, infern și paradis în egală măsură, cea care a născut dumnezeiasca și păgâna „Cântare a Cântărilor”, nebunia adâncă a lui Don Quijote, sublimitatea Ofeliei și zborul Luceafărului eminescian, ia la Teodor Morar forma lui „ așa trebuie să fie ” însoțită, totuși, de acel „nu știi tu cât…”. Această invocație imperioasă, sunând a reproș și a regret, a tânguire și speranță, e spovedania unui suflet zbuciumat care așteaptă, parcă, o dezlegare duhovnicească pentru păcatul de-a iubi străbătând „ceruri năruite” în foc de „ nemurire”.

Citești și din atâta tumult pasional, din această transcendere a morții prin iubire simți că starea de nepereche e tragic devastatoare. Iubind, poetul anulează ideea de timp, se dimensionează denecuprinsului „caut astăzi infinitul / nevăzut de omenire” și-și proiectează extazic iubirea în lumină , o nemurește– veșnicie prin iubire, iubire salvată în etern.

Și, pentru că iubirea este zugrăvită atât de firesc, atât de simplu și adevărat, făcându-l pe fiecare cititor în parte să se regăsească în poveste, să se recunoască și să fie mândru că e și el ACOLO, de o parte sau de alta, muză sau trubadur îndrăgostit, limbajul nu putea fi decât unul pe măsură – joc de cuvinte voit dezinvolte, joc ce incită, exaltă, agită și desfide mentalități ori canoane, ducând femeia până-ntr-acolo încât să-și dorească (și cine oare nu și-ar dori ?) BLESTEMUL :

„ Fi-ți-ar viața primăvară!”

Cât despre demiurgica-i menire întru împlinirea ei, FEMEIA va afla abia în final, atunci când întrebarea ia forma tandrului reproș ce de departe se vrea a fi MULȚUMIRE :

„ Mi-ai furat toate cuvintele

Ele au devenit poezie.

Vezi ce pățesc acum!?

Mă strigă lumea…POETE!”

Mulțumim, așadar, POETE! Mulțumim pentru suava copilăreală din rime, pentru sinceritatea din poeme, pentru ploi și pentru soare, pentru lumină și cânt, pentru „lecția de iubire” dusă până la capăt, mulțumim că ne ești în acest „trist tribunal – IMPOSTOR ” și nu poți, și nu știi…DA, NU ȘTII SĂ NE MORI!

Mulțumim, Teodor!

—Lucia Tămaș