Nu știu daca am fost Alma, cum nu știu nici cine e Tudor. Oricare dintre ei sunt doar replici ale oricaruia dintre noi. Nici macar nu trebuie sa ne numim așa. Indiferent ce nume porți și cine ai vrea sa fii, viața te va provoca sa faci alegeri care iți vor marca intreaga existența. Cautarile celor doi depașesc sfera banalului, epicul nu vine la scena sa faca spectacol și sa aștepte ovații. Acolo, in fața tuturor vine universul nostru, in care ne regasim, ne cufundam și ne pierdem ca sa ne descoperim de fiecare data alții, dar de fapt aceiași, incapabili sa știm daca alegerile ne schimba sau daca schimbarile ne aleg.

Un subiect veșnic actual despre lucruri pe care credem ca le cunoaștem, pentru ca ne compun existența: iubire, regrete, așteptari, renunțari, regasiri. Pornit in doua personaje prezentate in oglinda – una care uneori deformeaza realitatea idealizand-o, ca mai apoi sa o arate dezgolita, impudic de directa și patrunzatoare –, romanul se parcurge relativ ușor pentru ca cititorul devine parte a actului artistic, prin simpla raportare la povestea personajelor, una extrem de familiara oricui.

Dupa primele capitole care adancesc analiza psihologica și pregatesc terenul explicațiilor și parcursului ulterior, cartea declanșeaza o multitudine de stari prin alaturarea altor personaje care umplu scena expunandu-și cea mai buna versiune a lor, vocale și totuși, paradoxal, extrem de incapabile sa comunice și sa exprime clar ceea ce iși doresc de la ele sau ceilalți. Relațiile personajelor se cladesc in jurul ideii de timp. Daca Alma pornește adolescenta sa-și cutreiere sufletul și sa ii descopere meandrele, indragostita mai degraba de ea, și de un ideal, decat de Tudor, pe parcurs o regasim dispusa la mici excese și abateri, realista in privința romantismului unei relații și hotarata ca ideea de fericire totala și perpetua este un mit, in timp ce viața este cat se poate de reala. Fiecare zi este o provocare, o incercare de a scapa de dependențe și clișee, o lupta cu ea, cu frica de singuratate și eșec. Fiecare fleac se adauga lucrurilor mari care o vor indeparta de oglinda in care și-a proiectat viața, alegandu-și bataliile, infrangerile și victoriile. A facut orice a crezut ca este necesar ca sa se ințeleaga și accepte, fara a se distruge pe ea sau pe cei dragi. Finalul o gasește așa cum și-o va dori fiecare dintre cititori privindu-se prin propria lui oglinda.

„Recurs la iubire” este un fascinant roman de dragoste, un compendiu al poveștilor mai mult sau mai puțin fericite care insoțesc parcursul plin de tragism și emoție al individuației feminine, ce se desfașoara la cumpana dintre idealismul volatil al adolescenței și pragmatismul rece al maturitații care ne face prizonierii propriilor alegeri. Dar cartea Danielei Bordei, mai inainte de a fi un roman al dragostei impartașite, este un roman al dragostei de sine, al incercarilor disperate ale protagonistei de a sparge caracterul rutinier și banal catre care ne poarta pe fiecare inerția existențiala, cu scopul de a cauta desavarșirea unei personalitați speciale, altfel decat cea valorizata in cadrul tiparelor tradiționale. Din acest punct de vedere, „Recurs la iubire” este și o oda adusa principiului carpe diem, insa nu una care vine neaparat sa glorifice acest modus vivendi, ci una care mai degraba reușește sa evidențieze faptul ca incercand mereu sa traim clipa pentru a deveni personalitați complexe riscam sa eșuam pe carari nebanuite și inșelatoare, care ne pot indeparta de joncțiunea cu fericirea și implinirea de sine. In acest sens, a fi special și complex nu se incadreaza intotdeauna intr-un registru pozitiv, ducandu-ne mai aproape de varfurile desavarșirii personalitații și de intalnirea cu fericirea, ci poate fi chiar sinonim cu starea de confuzie și disperare, de scufundare in abisul unei existențe in care experiențele neterminate și neconsumate ajung sa se intrepatrunda și sa se suprapuna unele cu celelalte, aruncandu-ne intr-un haos perpetuu, emoțional, sentimental și rațional deopotriva.

Astfel, daca prima parte a romanului vine sa zugraveasca o pasionala poveste de dragoste intre doi adolescenți frumoși și puri, care par a fi avut norocul de a fi aduși laolalta de catre misterioasele legi ale universului, deschizandu-li-se calea catre fericire, restul romanului face loc, treptat, erotismului și dorinței carnale. Acestea din urma vin sa inlocuiasca dragostea pasionala, totala, care aduce la un loc nu numai trupurile, ci și sufletele, și o reduc doar la trairile intense ale experiențelor amoroase și la extazul de moment, care in viața eroinei ajung sa surclaseze iubirea adevarata, care presupune acel tip de daruire și sacrificiu de sine care aduce implinirea intregului traind unul prin celalalt, caci acolo unde poate fi vorba de mai mult decat doua jumatați nu ne mai aflam in situația unui intreg, respectiv a unui cuplu sortit sa atinga totalitatea și desavarșirea protagoniștilor unul prin celalalt. Tot așa, și protagonista romanului, incercand sa scape de emoția negativa a clipelor de singuratate traite in copilarie, intr-un mod fatal cauta și face acele alegeri care invariabil o duc catre accentuarea starii de singuratate, confirmand zicala potrivit careia „de ceea ce iți e frica, de aia nu scapi”.

Pornita ca un roman al dragostei de cuplu, cartea Danielei Bordei capata catre final accentele unui roman al insingurarii și al instrainarii de lume, de iubiri și de speranțe, purtand pecetea iluziei unei luciditați pragmatice construite de protagonista cu prețul atator și atator alegeri și experiențe intense, dar efemere și dureroase, care pe fond insa vin sa ne releve crudul adevar ca incercand sa luam totul de la viața cel mai adesea sfarșim prin a avea nimic, nimic din ce am cautat, ci cu totul altceva, pierzandu-ne inclusiv pe noi printre meandrele unei existențe aparent speciale, insa pe fond tributare tot unui soi de banalitate, una aducatoare de nefericire. Pana la urma viața ne scoate la acel liman, scaldat in razele soarelui sau umbrit de apasarea norilor, catre care ne-au purtat propriile alegeri, prizoniere ale unor dorințe mai mult sau mai puțin conștiente, sancționate cu fatalitate de curgerea molcoma și inșelatoare a timpului care nu inceteaza sa ne aduca, cu o ciclicitate redundanta pe alocuri, in centrul unor ipostaze surprinzatoare, atat de asemanatoare dar deopotriva și de deosebite, purtatoare de disperare dar și de speranța.

Mihai-Bogdan MARIAN