Irezistibilă precum tentația ghicită în tilul volumului, Marenuca și cei zece cozonaci mușcați, cartea Anei‑Maria Pătrașcu este un regal de povestire autoficțională, construită pe tiparul retrospecției savuroase, al imersiunii narative în timpul fără egal și fără de uitare al copilăriei. Cele douăsprezece povestiri ale autoarei, completate cu grație de intruziunea unei povestiri semnate de fratele‑narativ, se deschid cititorului în atmosfera fabuloasă a universului mic pe care îl traversează, cu ochii și urechile mărite de o atenție năucitoare, o povestitoare cu har. O memorabilia, colecție neprețuită de amintiri și întîmplări ținute ca într‑o bulă de dincolo de timp și totodată încrustată în timpul diafan al vîrstei dintîi, trăite paradisiac la bunicii din dealul Horodiștei, în contiguitate cu lumea de ireală splendoare evocatoare a Cotnarilor, a drumului spre Hîrlău, cu tîrgurile lui ademenitoare, a graniței invizibile de „rîpcă” și glod a „comunei Zlodica”, cu poteca spre grădiniță, în care copitele vacilor vor fi sculptat efemere cratere mici, dar în care fetița își va fi regăsit comoara pierdută pe drum.
Există o progresie – ca în orice călătorie, a vieții narate, dar și a personajelor în sine – de natură spațială, care înregistrează, dincolo de epicentrul trăirilor extatice de nostalgie – casa Mamaiei și a Tataiei – drumul și locurile, domiciliile viitoare, în care – ca în literatură – casa schimbată are altă poveste, cu personaje noi, cu altă stilistică (o vîrstă consonantă cu maturizarea). În urmă și în aceeași ramă a uluirii și atracției ramîne casa mătușii Mariana și a unchiului Emil, parcă desenată în jurul televizorului Sport, punctul magnetic de interes al satului și cu precădere al Marenucăi. Se ivesc, astfel, Hîrlăul și stilistica sobră a prezenței Mamei și Tatei din casa austeră, Tortomanul Dobrogei în care familia se mută din rațiuni ocultate, dar unde tatăl devine, în expresia copiilor, sublimînd narațiunea părintelui însuși, un respectabil „șef la fasole”, dată fiind responsabilitatea sa subliniată, inclusiv în universul domestic, pentru sortarea „fasolei – fasolea pentru export”.
În spațiul povestirii însă, gura Marenucăi este prezența absolută, așadar și în compartimentul de tren care îi ține prizonieri pe toți cei patru copii, în călătoria inversă, de vacanță, spre bunicii din Cotnari (cu o „escală” nocturnă la rudele din Iași): Vacanță în tren. Izvorul narațiunii, copila Marenuca, este totodată și motorul entertainment‑ului solistic‑muzical, pe care fetița este chemată să‑l livreze călătorilor, după ce Mama le va fi expus, în prealabil, „istoria familiei de la origini pînă în prezent” (lol). Cîntecul la comandă se execută à contre coeur: „Acela mă dispera cu adevărat, mai ales că trebuia să mai fac şi gesturile de rigoare pe care mi le sugera textul cântecului: „Sunt ţărancă mititică,/ Dârli, dârli, dârli‑da,/ Trei bujori mi‑am pus în chică,/ Dârli, dârli, dârli‑da./ Mama‑mi coase ie albă,/ Dârli, dârli, dârli‑da,/ Şi la gât îmi pune salbă,/ Dârli, dârli, dârli‑da”. Şi asta în picioare, pe bancheta vagonului, în timp ce trenul se zgâlţâia din toate încheieturile. N‑aş putea spune că nu‑mi făcea plăcere atunci când îi vedeam pe toţi oamenii aceia care stăteau „gură‑cască”, zgâindu‑se la mine, în timp ce mă bâţâiam, trăncănind vreo cinci ore din cele nouă, cât ţinea călătoria” (s. n.). Putem și noi spune că apetitul verbal, dorința continuă de a afla sensul neînțeles (de unde vin, unul după altul, atîția „frățiori”?), dar mai cu seamă locvacitatea nestăpînită a Marenucăi reprezintă o oglindire, o mise en abyme pentru scriitoarea noastră autoreferențială.
Lucrurile sînt atît de avansate, încît însăși Mamaia (în povestirea plină de aerul dens al unei nostalgii irepresibile pentru ființa de iubire a bunicii, În târg la Hîrlău) îi adresează întrebarea colosală, care este datul unui comic de rafinată observație și închide sclipitor narațiunea mai accentuat lirică, chiar gravă prin inserția imaginii morții, pînă în acel moment: „După vreo trei kilometri de mers pe jos, agăţată întruna de mâna bunicii, după o mie de întrebări şi de poveşti depănate, bunica o întrebă deodată: Nu te doare guriţa?”
Personajele stau toate în centrul și în extensiunea familiei: Bunicii (Mamaia și Tataia), mătușile (Mariana și Cocuța, mamă și fiică), unchii (Emil, zis Licu, cumnatul Sandu), părinții și „frățiorii”, cu cel mai exploziv potențial comic („Copiii își auziră, pe rând, numele strigate de mamă: „Ana-Maria, Ștefănel, Petrică, Costeeeel!” Semăna cu un strigăt de luptă.”). Toți aceștia sînt urmați, în ultimele povestiri (Niţ‑Fan‑Fan și Un altfel de Moş Crăciun) de înșiși fiii naratoarei, ajunsă la maturitate, Ștefănuț și Denis, „Chinezucul”. Excepțional, apar personaje ex‑centrice absolute, de un comic nebun, precum în povestirea Ceaușescu la Cotnari, amestecînd reminiscențe din Creangă și situații burlești iscate de nevoia permanentă a copiilor de a se sustrage consecințelor poznelor și pocinoagelor prin fabulație continuă și minciună pe față. Apariția improbabilă, în mijlocul verii, a lui Ceaușescu printre „rîndurile de păpușoi la cumnatu’ Sandu”, îmbrăcat, după spusele copilului fabulator, în „șubă și căciula lui brumărie” nu‑i dezarmează pe adulții care visează la o întrevedere quasifamilială, la sfîrșitul căreia oaspeții ar putea fi duși și „la mămicuța” unora dintre gazde. Mai mult decît atît, „Chibrit de la capătul casei i‑ar păzi cuminte și o să ajungă la televizor, precum câinele lu’ Pistruiatu”. De dragul observației este și vizita lui Chipăruș, din povestirea omonimă, după „o kilă de jin”.
Scrierile Anei‑Maria debordează de o luminoasă dispoziție ludică, pe care autoarea nu doar că o reflectă natural, în toată ființa sa, dar o impregnează tuturor amintirilor – nucleare întîmplări cu efect comic imediat. Construit cu inteligență, dispozitivul narativ atrage deopotrivă prin observația infinitezimală asupra obiectului, asupra înfățișării și a discursului oamenilor, probabil datorată capacității autoarei de a se transpune în limbajul de odinioară, cu talent actoricesc. Aflăm chiar din text că și acesta este moștenit, nu‑i așa? Doar Mamaia „avea un dar nemaipomenit de a‑i imita pe toţi din sat.”
Povestirea care dă nume volumului, Marenuca și cei zece cozonaci mușcați, își conține poanta încă din titlu. Cu toate acestea, dozajul resurselor comice este perfect, menținut pînă la final cu măiestrie, așa încît autoarea mai poate face chiar o volută fantastică, dînd o mișcare de spirală textului, care se întoarce asupra lui însuși ca o coadă de balaur: „Mușcăturile de pe cozonaci îi priveau amenințător de pe mașina de cusut, iar dacă [ei, copiii] nu s‑ar fi trezit la timp, i‑ar fi mușcat pe toți de la mic la mare sau invers”. Tot astfel, lectura acestei cărți, din care nu vom dezvălui chiar toate subiectele, lăsînd cititorului plăcerea de a vedea ce presupun Coca în vizită la mămicuța, Bătrâncioasa, Marenuca şi primul mărţişor, Marenuca și televizorul, Ațele etc., are asupra noastră o putere indicibilă, venită din harul și magia povestirii. În viața copiilor, răul nu are dimensiune, rîsul este stăpîn, iar gîndul „fără de spaimă”. Acesta e Paradisul.

Lăcrămioara Petrescu,
Prof. univ. dr.
la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași