Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întîmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi cîţiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurîndu-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, cînd distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.
„Cartea de faţă este un curajos exerciţiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează şi documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricţii, cum gîndirea se mută în clişeu, iar controlul ei foloseşte o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de şoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puţin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriaşă, în care ne abandonăm voioşi, adaptaţi la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.” (Bogdan Creţu)