Pentru sprijinirea tezei noastre despre existența unei influențe de natură catalitică, dincolo de cea modelatoare propriu-zisă, ar fi suficient cazul Eminescu. Dar, fiindcă un alt exemplu ne stă tocmai la îndemână, să-l amintim și pe acesta. Satul românesc avea să-și găsească, sub înfățișarea sa de sănătate idilică, o expresie adecvată într-un alt poet, căruia de asemenea i-a fost dat să crească sub o înrâurire, pe care am convenit s-o înțelegem ca școală întru găsirea sinelui. L-ați ghicit, desigur. E vorba despre Gheorghe Coșbuc. Ca material poetic, Coșbuc e mai românesc decât Eminescu. Coșbuc realizează însă românescul prin descrierea vieții folclorice. De asemenea și temperamentul lui Coșbuc e un ecou al temperamentului țărănesc. În Eminescu matricea stilistică românească, cu apriorismul ei profund inconștient, devine creator pe un plan major. Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească; Coșbuc e mai aproape de fenomenele românești. Coșbuc ar reprezenta poporul românesc printr-un fel de consimțământ plebiscitar; Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin.
Critica noastră a ținut la fiecare pas să facă o confuzie cu totul regretabilă, pe care ne-am străduit să o înlăturăm. Problema importantă a diferenței de natură între feluritele influențe culturale trebuia ridicată. Disocierea influențelor în una „catalitică" și alta „modelatoare" se explică în fond prin însăși natura culturilor, de la care pornesc inducțiunile. Cultura românească alcătuiește un vast câmp de verificare a acestei disocieri. Fapt e că unei linii (Gheorghe Lazăr - Kogălniceanu - Maiorescu - Eminescu - Coșbuc) de inducțiune germană (influență catalitică), îi putem opune o linie de inducțiune franceză (Alexandrescu - Bolintineanu - Alecsandri - Macedonski), care se înfiripă și se desăvârșesc sub auspiciile unei influențe „modelatoare”. Natural că alături de cele două genuri de influențe există și forme mixte.

LUCIAN BLAGA