Această carte a fost scrisă, aș putea spune, din pură întâmplare. Nu a existat o intenție sau un plan de-a o scrie. Paginile s-au adunat de-a lungul lunilor, începând din decembrie 1989, aproape la nimereală, având ca unic impuls presiunea evenimentelor.

Întâmplarea a făcut să frecventez redacțiile unor reviste literare și deopotrivă ale unora angajate politic, ajungând să cunosc astfel “culiseleˮ acestora și totodată am asistat îndeaproape la unele dintre evenimentele violente, fiind uneori chiar implicat în ele, din acei ani imediat următori revoluției, dominați de o atmosferă de tensiune și nesiguranță predominantă. Haosul de la începutul anilor 1990, cu sciziunile, învrăjbirea și conflictele lui, degenerate prea adesea în confruntări fizice, constituia pe atunci o prezență covârșitoare, pe care cu greu ai fi putut-o ignora. Trebuia să trăiești în ea, cu ea, urmărindu-ți proiectele personale, de orice natură ar fi fost ele, într-o confruntare de fiecare clipă. Trăiam, practic, într-o atmosferă de război civil psihologic.

Realitatea propriu-zisă nu oferea nici ea multe puncte de sprijin. Scăderea calității vieții a fost o constantă apărută atunci pentru a dăinui până în ziua de azi, iar conflictele de stradă din acei ani probabil că le-ar putea egala pe cele din 1945-1946, din perioada preluării puterii de către comunism sub protecția Armatei Roșii.

Evenimentele din Decembrie 1989 și de la începutul anilor 1990 sunt de mult istorie. O istorie, aș zice, preponderent neagră.

Decepția provocată de degradarea brutală care a urmat speranțelor euforice din decembrie a reprezentat o lovitură care nu poate fi uitată ușor, și ale cărei ecouri persistă și astăzi. Dacă ar fi să împrumut o formulă a unui mare scriitor american de literatură horror, aș subîntitula această carte “o privire pe ușa din dos a iaduluiˮ. Numai că, în România anilor 1989-1992, perspectiva nu se limita la cea întrezărită pe o “ușă din dosˮ, ci cuprindea o priveliște cât se poate de amplă și de înfricoșătoare.