„Apărând în contextul unei relecturi critice a figurilor majore, problemelor, noțiunilor și instituțiilor istoriei artei, după cum atestă lucrările din anii ’70‑’90 ale unor istorici de artă precum Hubert Damisch, Louis Marin sau Daniel Arasse, Devant l’image se înscrie într‑un demers de revitalizare a discursului istoriei artei prin deschiderea acestei discipline către o știință interdisciplinară a imaginii – unul dintre câmpurile de cercetare cele mai creative astăzi. Didi‑Huberman articulează aici, încă din pliurile titlului, o întrebare urgentă, vitală și mereu actuală: cum privim o imagine?. Și implicit: cum modulează, modelează sau modifică ea cunoașterea noastră?.

Două moduri de a privi imaginile fac aici obiectul discuției: unul format în tradiția iconologică – știm să fim „panofskieni” în fața imaginilor, spune Didi‑Huberman, adică să identificăm în ele un sens profund, ascuns, ultim, să le descriem fără rest, să le analizăm până la detaliul revelator care ne‑ar face să accedem la adevărul lor. Celălalt, care își caută și el o tradiție, e sensibil la supradeterminarea imaginilor, adică la acumularea de sensuri multiple și contradictorii într‑o imagine, la cum acționează ea, la cum poate fi parcursă ea. Didi‑Huberman numește acest mod a fi „freudian” în fața imaginilor. Dar ce înseamnă mai precis acest lucru, nefiind aici vorba despre o psihobiografie a imaginilor? Provocarea constă în a admite că nu știm prea bine ce poate o imagine sau că nu știm până la capăt, că operăm în înțelegerea imaginilor cu proceduri de cunoaștere și categorii de gândire care ne‑au condiționat privirea și care, departe de a fi suficiente și totale, necesită permanent o reconsiderare, o reexaminare critică. Provocarea constă apoi în a decondiționa privirea, în a face din ea un fel de principiu de incertitudine, un spațiu de interogare (deci de deschidere, de posibilitate), nu de confirmare (deci de închidere, de putere). Provocarea constă, în sfârșit, în a gândi o poziție de oscilație în fața imaginilor, instabilă, dar de o instabilitate care se poate situa într‑un program de cunoaștere. Iar acest program vizează elaborarea unei istorii alternative a artei (și, prin extensie, a unei istorii a imaginilor) care nu se mai legitimează de la Giorgio Vasari și de la Erwin Panofsky, ci recuperează și deplasează moștenirea teoretică a unor Aloïs Riegl, Aby Warburg, Sigmund Freud, Walter Benjamin ori Georges Bataille.” ( din postfața Laurei Marin)