„Cartea Eleonorei-Maria Popa are o dublă motivație: aceea de a provoca, în mod firesc, un adaos de conștientizare a felului în care ne-am recuperat trecutul recent, dar și de a aduce un plus consistent acestei cunoașteri. Cercetarea pe care autoarea ne-o propune urmărește construirea unei viziuni de ansamblu asupra mai multor traiecte textuale, tratate până acum separat, în secvențe îngust delimitate conceptual, cronologic, geografic, instituțional sau biografic. Eleonora-Maria Popa vine, prin urmare, cu o schimbare a perspectivei; mai exact, cu o trecere de la etichetarea istoriografiei comunismului ca suport al politicilor legitimante/contestare de după 1989, spre o analiză a rolului jucat de istorici în postura de agenți ai elaborării și difuzării unor noi adevăruri istorice, intens negociate, ajustate, refuzate. De altfel, continua redefinire a adevărului sub comunism − la care autoarea se referă într-un segment însemnat al cărții sale − transpune dorința unui sistem totalitar de a-și confecționa normalitatea care-i convenea, astfel încât reperele sociale să se schimbe, de la un an la altul, prin modul de funcționare a cunoașterii și prin felul în care aceasta era subordonată unei idei de obiectivitate cu totul aparte, aceea marxist-leninistă. Era una deosebit de elastică, dialectică, evident, dat fiind că adevărul istoric, codificat mereu după „ultimele orientări ale Partidului”, părea mai degrabă rezultatul unor perpetue recodificări narative, în care conotația simbolică a unui eveniment covârșea concretitudinea lui istorică. Observațiile sale sunt revelatoare pentru o idee de probitate tranzitorie, care făcea trecerea de la adevărurile destul de bine verificate până la 23 august 1944 de o autoritate științifică, la certitudinile prestabilite, după această dată, de o autoritate politică. Istoricii trebuiau doar să le exemplifice, să le popularizeze, să le pună în bronz. Sunt reflexe interpretative pe care Eleonora-Maria Popa nu poate să nu le remarce și după 1989, cu diferența că nimeni nu își asumă astăzi „uzul și abuzul”, instrumentarea trecutului producându-se sub acoperirea unor înalte scrupule etice. Comunismul e parcă mult mai abominabil prin supraviețuirile lui, abil camuflate în „luări de poziție” care îl tot contestă, dar nu îl mai atestă.” - Andi Mihalache (prefață)