Prezenta lucrare constituie o analiză în profunzime a conceptului de vinovăție din perspectiva dreptului internațional penal, pentru fapte comise în timpul sau în afara unui conflict armat, dar care au legătură cu un asemenea fenomen.

Obiectivul principal îl reprezintă înțelegerea metodei prin care instanțele penale internaționale au determinat vinovăția, sub aspectul elementului moral, a unei persoane acuzate de crime ce sunt sub incidența lor și, totodată, a complexității laturii subiective a unei infracțiuni din perspectiva controverselor şi divergențelor de opinie pe care le-a generat analiza acesteia. Lipsa unui sistem unitar de interpretare cu privire la problematica vinovăției în dreptul internațional penal este o coordonată de actualitate circumscrisă subiectului prezentei lucrări.

Valorificarea jurisprudenței instanțelor penale internaționale, a doctrinei şi a literaturii de specialitate permite să demonstrăm de ce o anumită interpretare ar fi fost sau ar fi mai adecvată pentru înfăptuirea justiției internaționale penale. Astfel, în lucrarea de față va fi analizată atât vinovăția sub forma intenției directe şi indirecte, cât şi cea sub forma culpei cu prevedere, a temerității și a neglijenței, abordându-se problema aplicabilității acestor concepte în cazul infracțiunilor prevăzute de statutele instanțelor penale internaționale, dar și în cazul modalităților de participație aferente.

Actualitatea și interesul cu privire la tema prezentei lucrări, Vinovăția în jurisprudența Tribunalelor Penale Internaționale ad-hoc și a Curții Penale Internaționale, există și datorită introducerii în Codul penal român din 2014, în capitolul al XII-lea, a infracțiunii de genocid și a infracțiunilor contra umanității și de război, acestea fiind abordate în mod similar cu prevederile din Statutul Curții Penale Internaționale. Genocidul (art. 438), infracțiunile de război contra persoanelor (art. 440), infracțiunile de război contra proprietății și altor drepturi (art. 441), infracțiunile de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor (art. 442), utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă (art. 443) și utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă (art. 444) au fost prevăzute și anterior în Codul penal din 1969. Noutatea este reprezentată de includerea infracțiunilor contra umanității, categorie care prevede „infracțiunile ce pot fi comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile”. Precizăm că, în contextul prezentei lucrări, accentul este pus pe analiza acestor infracțiuni din perspectiva prevederilor penale cuprinse în Statutul Curții Penale Internaționale și a Tribunalelor Penale Internaționale ad-hoc.

Acest demers este unul complex, având în vedere că nici instanțelor penale internaționale nu le-a fost ușor și nici nu le este, în ciuda vastei jurisprudențe emise de Tribunalele Penale Internaționale ad-hoc (sau Tribunalele ad-hoc) și mai apoi de interpretările date de Curtea Penală Internațională (Curtea sau C.P.I) cu privire la articolele care nu erau prevăzute anterior. Un alt argument pentru care considerăm importantă această prezentare și analiză este faptul că orice persoană care este acuzată că ar fi comis una dintre infracțiunile prevăzute de Statutul Curții Penale Internaționale (în continuare, Statutul C.P.I. sau St. C.P.I.), cât și de convențiile și tratatele alăturate, poate fi judecată și pe teritoriul țării noastre, atât în baza principiului universalității, cât și a celui al complementarității, prevăzute de Statutul de la Roma în baza căruia acestea funcționează. În acest sens, scopul lucrării este elaborarea unui instrument util atât pentru practicieni, cât şi pentru teoreticieni din domeniul dreptului penal (internaţional), aplan național internaţional.