Uneori simţim că trebuie să ajungem într- ⁠ un anumit loc. Nu ştim exact de ce, dar facem tot posibilul să ajungem acolo. Acest tip de sentiment l-am avut în legătură cu Oradea, cu Bihorul. Aici am cunoscut-o pe Doamna Witta Larcher zu Eißeg din Germania. În urma unei discuţii cu Domnia Sa pe tema României văzută de străini, am simţit că pot să fac ceva pentru a lumina imaginea ţării noastre.

Din interacţiunile mele cu persoane din alte ţări am aflat că România este ţara care şi- a decapitat preşedintele, ţara în care nu se găseşte săpun şi în care locuitorii rar se spală cu apă caldă. Am fost întrebată în Franţa dacă părinţii mei trăiesc din culesul ciupercilor şi al fructelor de pădure. Aceeaşi persoană care mi- a adresat această întrebare a fost entuzia smată că vine în România pentru a face o călătorie în secolul trecut. Anecdotă sau nu, cineva îmi spunea că într- o gară dintr-o ţară a Uniunii Europene se putea citi mesajul „Stimaţi români, vă rugăm, nu furaţi!” Fiul meu joacă un joc în reţea cu partici panţi din mai multe ţări. Când se prezintă şi spune că este din România, de multe ori răspunsul este „ah, ţigan!” Acestea sunt doar câteva exemple de stereotipuri umilitoare asociate cu românii.

Ce mi- am propus să fac mi s-a părut uşor iniţial, dar nu es te. Eu chiar am început o călătorie în timp în satul românesc. Deoarece ideea a prins rădăcini în Bihor, am decis să încep cu acest judeţ. Pe baza unui plan stabilit de Domnul profesor etnograf Crăciun Parască am demarat acest proiect al cărui final nu îl pot anticipa. De aceea am hotărât să public materialul pe fragmente. Primul fragment este dedicat bisericilor de lemn din Bihor pentru a puncta conexiunea ancestrală a românului cu divinul.

Adriana Crăciun