Nebunia întru Hristos ar trebui să fie o formă anonimă de sfințenie, care este dezvăluită numai după moartea dreptului. Totuși, acest construct convențional a fost în mod inevitabil subminat odată ce nebunia întru Hristos s-a transformat într-o instituție socială. Dacă cineva începe să bănuiască, câtă vreme nebunul întru Hristos este încă în viață, că ar putea exista un anumit sens în nebunia lui, atunci, în teorie, el ar trebui să-și piardă sfințenia. Pentru a evita acest rezultat, de-a lungul secolelor, comportamentul extravagant al nebunului întru Hristos devine din ce în ce mai puțin agresiv și din ce în ce mai profetic: nerușinarea sa nu mai este o dovadă suficientă că el aduce beneficii spirituale societății; are nevoie de altceva.