Ne-am scuturat de țărână și am ieșit la lumina soarelui. Desculți pe mușchiul verde, bătut în diamantele de rouă. E luxul pe care și-l permite natura în zori, sub primii tăi pași. Peisajul cu miezuri uriașe de varză violet care acoperea panta dealului mă înfiora. Îmi lipisem buzele de ale lui. Lacrimi fierbinți șiroiau într-un singur amestec, produse de aceeași suferință, arzând mușchiul de sub tălpi, o cenușă fină luată de vânt și atât.

„Doamne, mai lasă-mi-l o clipă, cerșeam eu fără să mă fac auzită. Nici nu știu unde îl duci, dar, oriunde ar fi, cum să mă lăsați pe mine, aici în potecă să mă tot uit după urmele lui?…” (…)

La venire, când am parcurs aceleași drumuri cu omul meu, totul mi s-a părut magic. Acum, la întoarcerea fără el, simt tinicheaua zădărniciei schelălăindu-mi pe urme, pădurea de narcise, o simplă înscenare de fațadă. Ce părelnică e lumea. Lanțul de împrejurări care se repetă, ficțiuni create de lucrătorii lui Dumnezeu, în speranța că una va salva, va face dreptate, va curăța, va orândui și va salva această lume neisprăvită.