Cele două volume ale romanului Pecetea destinului, dezgroapă din molozul istoriei subiecte palpitante, diabolice, la limita umilinţei umane, din care nu lipseşte crima şi zbuciumul sătenilor care trăiau în acea epocă de tristă amintire, de la începutul secolului al XIX-lea.

Diferendul dintre cele două clase sociale, existente la începutul anului 1907, e amplificată într-o localitate din judeţul Teleorman, de patru străini îmbrăcaţi în sumane, care protejaţi de negura întunericului, în miezul nopţii, trag clopotul bisericii în dungă, care cu vuietul şi răsunetul lui răscoleşte văzduhul şi deopotrivă inimile unor ţărani flămânzi. Punerea în mişcare a forţelor de ripostă ale stăpânirii cutremură din temelii gândurile amorţite ale calicilor visători şi dornici de înavuţire rapidă. În acest context, nenorocirile cad fără osebire atât asupra unor ţărani de joasă factură umană cât şi asupra unor cetăţeni mai puţin vinovaţi.

Autorul zugrăveşte revolta ţăranilor din anul 1907, din cele două provincii din Regatul României, dintr-o poziţie neutră şi total diferită, faţă de tot ceea ce s-a scris până în prezent în literatura română.

În tumultul acelor evenimente nu lipsesc anchetele şi schingiuirile autorităţilor îndrituite a menţine ordinea statală, asupra unor personaje cu aspiraţii sociale limitate. Într-o astfel de alcătuire a societăţii, ca o contrapondere a regimului din acea vreme, înarmaţi cu forţele credinţei lor de mai bine pentru cetăţenii ţării, un grup de militanţi socialişti, vor încerca să adune de partea lor energiile mulţimilor naţionale spre a “apăra” dreptul clasei muncitoare, subminând puterea aleasă prin vot democratic prin mijloace nespecifice, aflate în afara legii.

În romanul prezent, în care adevărul istoric se împleteşte cu ficţiunea, scriitorul nu se teme să critice în descrierea sa ori în dialogurile savuroase ale personajelor sale realitatea din acea vreme, în care parlamentarii controlaţi de partidele de guvernământ profită de forţa implacabilă a destinului lor.

Şi pentru ca acţiunea romanului să nu se piardă într-o lume gârbovită ori prea fragedă întru a-şi exprima obţiunile care li se întrevăd în drumul vieţii lor, în conţinutul paginior sale scriitorul nu uită să impresioneze cititorul cu două poveşti de dragoste îngereşti şi o altă poveste de dragoste în care o fiică de preot, o nevastă căsătorită din dragoste, cu raţionamentele sale întru satisfacerea trupului ei, devine aproape stăpână asupra inimii şi minţii unei făpturi omeneşti mai puţin cultivate.

Păcurarul minor, ca personaj principal, în afara faptului că trăieşte o frumoasă poveste de dragoste, de o puritate copleşitoare, este liantul care leagă personajele întregului roman, făcând în aşa fel ca povestea vieţii sale şi a altor personaje să balanseze între viaţa socială şi politică a ţării şi lupta binelui cu degradarea morală a omului.

Nu trebuiesc trecute cu vederea visele, venite de dincolo de lumea aceasta, ale personajului principal şi ale fostului ziarist şi nici crima produsă de acesta, din gelozie, asupra amantului nevestei sale necredincioase şi nici zbaterea lui într-o realitate care ridică la un nivel de curiozitate fantastică suspansul acţiunii şi curiozitatea cititorului, apropiată de personajul lui Dostoievski, din romanul Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov, în care ucigaşul alege să se căiască pentru faptele sale de neiertat, între oamenii lui Dumnezeu, ca în ultima lui zi de viaţă aceştia să-l vadă, să-i vadă sufletul cum îi pleacă din trup, când el va sta îngenunchiat în faţa icoanelor pentru păcatele sale, pentru care nu va fi în stare să-i ceară iertare Domnului Iisus Hristos…

Personajele acestui roman, parcă, cu toate, mergeau pe drumul de ţară cu capetele plecate, în întunecimea soartei lor, ca şi cum ar fi mers într-un alai de înmormântare a satului românesc, sperând a se întâmpla ceva…