Nu un „concept” − conceptul de slavă − urmează a fi „analizat” aici, ci un cifru al plenitudinii se vrea integrat în această plenitudine. Interesul nostru este sintetic; tocmai de aceea ultima teologie neotestamentară, cea ioanică, ne va fi mereu punctul de fugă și destinația, deși toate teologiile neotestamentare rămân într-o permanentă mișcare de avansare (în meditația mereu deschisă a Bisericii) și de înălțare (spre Dumnezeu). Importante pentru noi sunt viitorul și gura de vărsare, iar nu categoriile ce-au trebuit integrate în stadiul în care erau încă sursă, material, condiție. Ci doar unicul lucru ce vrea să se exprime prin toate acestea: pe el îl urmărim, fără să ne închipuim că l-am fi cucerit (Filipeni 3,12 sq.).

Vechiul Testament este și rămâne introducerea teologică și prin urmare și epistemologică pentru înțelegerea celui Nou. Chiar apostolul păgânătății nu-și poate scuti ascultătorii de o sinopsă a istoriei mântuirii, oricât de mult le-ar lua altminteri din povara vechilor observanțe. Câtă credință veterotestamentară trebuie să le atribuie Pavel cititorilor săi din Roma, în majoritate păgâni, dacă trebuie să lupte simultan pe două fronturi, unul iudaist și altul antilegalist! Tocmai prin frângerea ei la mijloc Scriptura își oglindește conținutul unic, indivizibil: mântuire trecând prin judecată. Vechiul Testament este, la capătul său, un singur strigăt cerând împlinirea, incapabil de a contura câtuși de puțin forma acestei împliniri pe care o postulează prin întrega lui structură. Retrospectiv însă, de la împlinirea în Hristos, se poate arăta că tocmai această formă, și numai ea, corespunde celor postulate, dar se vede totodată că, din fragmentele disponibile Vechiului Testament, această formă nu s-ar fi putut rotunji niciodată în întregimea ei. Căci întregul nu exista în fragmente ca în piesele unui puzzle prea dificil pentru un copil, căruia un adult îi ajută să-l compună; ci el a rezultat abia printr-o sinteză posibilă numai lui Dumnezeu și absolut de nedescoperit pentru om. Și totuși omul avea toate piesele, ea se afla în acele fragmente, astfel încât, retrospectiv, omul a putut s-o recunoască, dar a trebuit s-o recunoască în același timp ca opera unică a lui Dumnezeu în istorie.