Totul depinde de ceea ce rezultă din auzirea, vederea și mai ales din atingerea Cuvântului vieții, și în cele din urmă din punerea degetului pe rana din coastă: „că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 39). Tocmai această carne și aceste oase sunt importante, „duh” există destul în toate celelalte religii și concepții despre lume. Ceea ce este distinctiv creștin, este faptul că sensibilul-corporal nu este numai materialul religios „pornind” de la care se pot face abstracțiunile necesare, ci se rămâne tocmai la vederea, auzirea, atingerea și gustarea plăcutei mâncări a acestei cărni și-a acestui sânge, care au purtat păcatele lumii și le-au îndepărtat.

Frumusețea trebuie să fie primul nostru cuvânt. Frumusețea este ultimul lucru de care cutează să se apropie intelectul cugetător, pentru că numai ea înconjoară, cu aureola splendorii ei de neînțeles, dubla constelație a adevărului și binelui în asocierea lor inseparabilă, frumusețea dezinteresată, fără de care lumea antică refuza să se înțeleagă pe sine, dar care, imperceptibil și atât de evident, și-a luat adio de la lumea noastră nouă, a interesului, ca să o lase pradă lăcomiei și tristeții ei. Frumusețea, care nu mai este iubită și ocrotită nici de religie, dar care, ridicată ca o mască de pe chipul aceleia, lasă să se vadă sub ea trăsături care amenință să devină incomprehensibile pentru oameni. Frumusețea, în care nu mai îndrăznim să credem, din care am făcut doar o aparență, ca să ne putem despărți mai ușor de ea; frumusețea care (după cum se dovedește astăzi) cere pentru sine cel puțin tot atât curaj și putere de decizie ca și adevărul și binele, și care nu se lasă nici separată, nici izgonită de cei doi frați ai ei, fără să-i ia cu sine în exilul ei, într-un act de răzbunare misterioasă. Poți fi sigur că acela care strânge din buze cu dispreț la auzul numelui ei, de parcă ea n-ar fi decât podoaba unui trecut burghez, nu mai știe nici să se roage – fie c-o recunoaște, fie că nu – iar curând nu va mai putea nici să iubească.

Forma centrală de evidență, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiești obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezută”, ci „văzută” (oricât de mult am crede în Hristos); în această formă strălucește slava obiectivă a lui Dumnezeu, ea este slava finală (kabôd), trimisă și chemată să-și arunce umbra peste tabernacolul întregii creații. Toate armoniile cercetării teologice iradiază din această slavă și aduc mărturie despre ea, în măsura în care sunt justificate obiectiv și științific.

Hans Urs von Balthasar (1905 –1988), preot catolic elvețian considerat unul dintre cei mai mari teologi apuseni ai secolului XX. Prin influența ideilor sale nu doar asupra papei Ioan Paul al II-lea, cât și asupra Card. Joseph Ratzinger, cu care a fondat revista Communio și asupra Catehismului Bisericii Catolice, care au consolidat mai târziu învățătura Conciliului și a papilor postconciliari, creația lui Balthasar pe aproape la fel de monumentala operă a maestrului său, Cardinal Henri de Lubac, a contribuit, fără îndoială, la modelarea catolicismului și a direcției sale de dezvoltare propice noului secol.