De secole, două sisteme „se înfruntă” în Europa și în lume în ceea ce privește rolul jurisprudenței printre izvoarele dreptului – sistemul așa-numit continental, care dă jurisprudenței un rol derivat, respectiv acela de a „traduce” legea, de a interpreta și de a organiza aplicarea ei la fiecare speță în parte și sistemul de common-law, sistemul „precedentului”, în care jurisprudența devine uneori legea însăși.

Distincția nu este doar teoretică, dreptul nu este o știință abstractă, ci una aplicată, un instrument viu care afectează direct viețile oamenilor și care este destinat să intervină în cadrul celor mai litigioase stări dintr-o societate; dreptul este remediul final, cel la care trebuie să se ajungă după ce orice cale amiabilă a eșuat și care trebuie să ofere o soluție justă și rapidă, astfel încât relațiile sociale afectate de un anumit comportament uman să își poată relua desfășurarea normală.

Ambele sisteme au propriile avantaje și marile neajunsuri, ambele presupun riscuri sociale importante – în primul aplicarea legii poate deveni cu ușurință neunitară, divizată, or soluțiile diferite date unor spețe similare pot constitui ele însele o nedreptate, în cel de al doilea aplicarea legii poate ajunge arbitrară, depinzând de umorile și prejudecățile judecătorului, ori, dimpotrivă, mecanică, bazându-se, în mod automat, doar pe un precedent creat în trecut și care nu ține seama de evoluțiile juridice și sociale.

În primul caz, practica neunitară poate adânci fragmentarea dintr-o societate, poate introduce elementul discriminări și, poate chiar mai grav, al incertitudinii, imaginea unei „loterii judiciare” în care nimic nu este sigur și orice soluție este posibilă reprezintă unul dintre factorii care afectează grav încrederea în justiție și subminează bazele statului de drept.

În al doilea, arbitrariul poate deveni lege, norma juridică poate fi răsturnată spre contrariul ei doar pe cale de interpretare, adagiul dura lex sed lex capătă o încărcătură literală și poate zdrobi destine doar pentru a respecta mecanic o regulă jurisprudențială desuetă.

De aceea, în ambele sisteme au fost create mecanisme de autoreglare a sistemelor judiciare, care să prevină aceste dezavantaje (sau măcar să le combată) și să asigure ca sistemele judiciare să nu devină ele însele o sursă a nedreptății și a inegalității, inclusiv prin costurile pe care le generează (precum în celebra anecdotă – „Am fost falit în viață de două ori – prima oară când am pierdut un proces și a doua oară când am câștigat unul”), ci dimpotrivă, un motor de dezvoltare socială și de progres democratic și chiar economic.

Amendamentele introduse în ambele sisteme reduc diferențele dintre acestea și le subsumează valorilor comune ale statului de drept; jurisprudența dobândește astfel un loc proeminent în cadrul normelor care reglementează evoluția mecanismului viu al societății, indiferent că o considerăm un izvor de drept principal sau derivat.

Normele legislative trebuie să se caracterizeze printr-o anumită constanță, stabilitate, iar jurisprudența devine mecanismul prin care acestea sunt permanent racordate la evoluția relațiilor sociale. Este evoluția pe care o remarca profesorul Nicolae Popa, fost președinte al instanței supreme, de la conceptul formalist potrivit căruia judecătorul este doar „gura care rostește dreptul” la concepția aristoteliană potrivit căreia „judecătorul este dreptul care trăiește”.

În această ecuație uneori complicată a litigiului social, jurisprudența are rolul de reglator, oferind o soluție care este uneori nesatisfăcătoare pentru ambele părți, alteori întârziată ori prea tehnică și complicată, însă o soluție fără care ritmicitatea normală a respectivei relații sociale nu ar putea fi restabilită.