Colaboratori:
Rodica Baconsky – traducerea scrisorilor din limba franceză (12 la număr) și adnotarea acestora
Vasile Voia – traducerea scrisorilor din limba germană (75 la număr) și prefațarea acestora.

La 9 noiembrie a.c. se vor împlini 35 de ani de la moartea profesorului Liviu Rusu (1901-1985), despre care Marian Papahagi spunea că este unul dintre „foarte puţinii autori de sisteme de estetică românească şi, ca atare, unul dintre cei mai însemnaţi ai ei”. Pentru a marca acest eveniment, a apărut, la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, volumul Scrisori către Liviu Rusu. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei şi indice de nume de Ilie Rad, 722 de pagini.
Volumul conţine un număr de 320 de scrisori primite de Liviu Rusu de-a lungul a peste o jumătate de veac (1931-1985), de la 99 de corespondenţi din ţară şi din străinătate. Între cei din ţară se numără mari personalităţi ale culturii şi literaturii române, cum ar fi: Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Nicolae Tonitza, Ovid Densusianu, Florian Ştefănescu-Goangă, Tudor Vianu, N.I. Popa (fratele scriitorului Victor Ion Popa), Iorgu Iordan, D. Păcurariu, Traian Liviu Birăescu, Monica Lazăr, Nicolae Balotă, Jean Livescu, Eugen Todoran, Alexandru Andriţoiu, Mihai Ursachi, I.C. Chiţimia, Gavril Scridon, Aug. Z.N. Pop, Ladislau Gáldi, Dan Mănucă, Iordan Datcu, Al. Dima, D. Micu, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Martin, Ion Vlasiu ş.a. Dintre străini îi amintim pe Charles Lalo (conducătorul său de doctorat, de la Sorbona), Joseph Gantner, Mario Ruffini, Odette Duval, Nikolaus Britz, Wilhelm Reiter, Max Moullet ş.a.
Sunt incluse şi scrisori de la unii autori uitaţi (Virginia Şerbănescu, Alexandru Viţianu, Nae Antonescu, Pavel Bellu, Bucur Ţincu, George Gană, Horia Stanca, Nicolae Albu, Nicolae Trifoiu, Valentina Fettinger), cercetători mai puţin cunoscuţi (Vasile Cărăbiş, Ştefan Iacob, Iulian Gavăt, Ion Didilescu, Monica M. Grecu, Nicolae Pârvu, Graţian C. Mărcuş, Sevilla Răducanu, George Corbu, Ion Budescu ş.a.), de la autori aflaţi la începutul carierei lor literare sau ştiinţifice (Ioan Iacob, Dumitru N. Zaharia) etc. Cum unii dintre aceşti autori nu sunt consemnaţi în dicţionarele noastre literare, volumul de faţă oferă ample fişe biobibliografice, care pot suplini lipsa informaţiilor din dicţionare, oferind datele necesare pentru completarea acestora.
Desigur, marea majoritate a corespondenţilor sunt incluşi cu o scrisoare sau două, dar sunt şi autori mai prolifici la acest capitol: I.D. Sîrbu (22 de scrisori), Monica Lazăr (18), Ilie Rad (17), Ovidu Vuia (13), Nicolae Balotă (11), Traian Liviu Birăescu (10). Dintre străini, campion este Wilhelm Reiter (fost student, la Cluj, al profesorului Liviu Rusu, cu 37 de scrisori), Nikolaus Britz (24), Max Moullet (8) etc.
Volumul include şi un număr de 10 Anexe: Ioan A. Vătăşescu, fost secretar general al Universității clujene (cu un „memento” privind unele aspecte din viaţa Universităţii „Regele Ferdinand I” (devenită „Victor Babeş”) şi o amplă scrisoare, adresată fostului rector, Raluca Ripan), Iorgu Iordan (cu o recomandare pentru intrarea în partid a lui Liviu Rusu), Nicolae Balotă (comentarii la culegerea de poezie populară a lui Lucian Blaga), Nicolae Trifoiu (un articol privind mutarea statuii lui Lucian Blaga, din Parcul „Babeş” în faţa Teatrului Naţional din Cluj-Napoca), Ilie Rad (cuvântare dură la Conferinţa cu activul de partid al Centrului Universitar Cluj, din 1977), Crişan Mircioiu (cuvânt introductiv la o conferinţă a lui Liviu Rusu despre Goethe), Mircea Martin (cronica radio – O comedie a erorilor critice – la volumul lui Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu), George Gană (cronica radio la volumul lui Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice).
Profesorul Vasile Voia prezintă, detaliat, în două secvenţe, corespondenţa în limba germană a fostului său mentor, arătând că „Liviu Rusu a reprezentat un capitol important din istoria relaţiilor cu străinătatea, în cazul de faţă cu Germania Federală, într-o epocă în care în România nu existau condiţii prielnice şi nici interese, pentru a susţine o asemenea relaţie”.
Pentru toate aceste motive, este pe deplin justificat mottoul ales din Octavian Goga pentru prezenta ediţie: „O lume veche-mi reînvie.”
Deosebit de valoroasă este, sub aspect documentar, anexa cu cele 119 ilustraţii (alb-negru şi color), în care sunt incluse: copertele celor 20 de cărţi scrise Liviu Rusu, copertele cărţilor prefaţate, copertele seriei de Opere (şase volume, îngrijite de profesorul Vasile Voia), 22 de scrisori facsimilate – un adevărat regal caligrafic –, fotografii din viaţa privată şi publică a lui Liviu Rusu, colajul „Hronicul şi cântecul vârstelor”, care cuprinde opt fotografii ale profesorului, din tinereţe până la maturitate, un autograf de la Liviu Rusu, un poem al lui Mircea Vaida Voevod, intitulat Inorogul şi Profesorul de Estetică, dedicat profesorului Liviu Rusu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, şi publicat în revista Tribuna clujeană (un act de curaj, pentru că, în anii aceia, nu se puteau dedica poezii decât cuplului dictatorial). Bine reflectată în imagini este şi posteritatea lui Liviu Rusu: fotografii de la evocările care au avut loc, anual, în oraşul Sărmaşu (localitatea de naştere a savantului clujean), de la ceremonia de lansare a unor cărţi dedicate lui Liviu Rusu, fotografii cu nume de instituţii sau străzi cu numele acestuia, o pagină cu membrii Academiei Române, de la litera R, în care apare şi esteticianul român.
Cartea îndeplineşte în cel mai înalt grad standardele ştiinţifice: scrisorile în germană sau franceză au fost traduse de doi traducători profesionişti (profesorii Vasile Voia, respectiv Rodica Baconsky). Sunt menţionate, în Nota asupra ediţiei, normele de transcriere, ce scrisori au fost publicate anterior şi unde anume. Notele de subsol, foarte numeroase şi bogate (peste 850 la număr), oferă toate informaţiile necesare pentru înţelegerea corectă a mesajului fiecărei scrisori.
Coperta (cartonată) este datorată artistului-grafician Könczey Elemér, care a conceput şi forzaţul cărţii (în limbaj tipografic: fila liberă, colorată, în funcţie de culoarea copertei, aşezată între scoarţa cărţilor legate şi prima filă). Hârtia este de cea mai bună calitate, corpul de literă este unul generos (12), iar fontul ales este şi el unul select (Minion pro).
Fiecare autor are o deschidere de subcapitol, textul fiind aerisit şi putându-se citi cu plăcere. Tehnoredactarea aparţine experimentatei Cristina Braiţ, de la Editura Şcoala Ardeleană. Cartea nu conţine greşeli de ortografie, culegere sau de informaţie (o raritate în piaţa editorială de azi), datorită sprijinului acordat la acest capitol de doamnele Rodica Baconsky şi Cristina Braiţ. Câteva scrisori în limba germană, scrise de mână şi devenite ilizibile, au fost descifrate, cu competenţă, de către domnul Richard Müller-Schmitt, reputat editor la celebra Editură Reclam, din Germania. Indicele de nume (cu circa 500 de „intrări”) ajută la identificarea persoanelor despre care se vorbeşte în carte.
În concordanţă deplină cu profilul cărţii, înainte de prefaţa editorului, sunt publicate două texte confesive: Gânduri despre tatăl meu, datorat doamnei Liana Marta Rusu, fiica cea mare a profesorului Liviu Rusu, şi Dincolo de cuvinte, text semnat de Dana Marta, una dintre nepoatele savantului clujean.
Despre viaţa şi activitatea lui Liviu Rusu s-au scris zeci de articole omagiale, zeci de cronici şi recenzii. Dintre acestea, pe coperta IV figurează următoarele cuvinte scrise de Nicolae Balotă, care sintetizează admirabil rolul profesorului Liviu Rusu în cultura română şi calităţile sale de OM. Textul reconfirmă paternitatea spirituală asupra celor din fostul Cerc Literar de la Sibiu: „Profesorul [Liviu Rusu] era şi el o victimă, umilită şi obidită a comunismului. Alungat de la catedră, el nu se lăsa însă zdrobit de tot ce ne apăsa în acei ani. Vitalitatea sa îl ajuta să înfrunte greutăţi şi obstacole. Acel enthousiasmos, în buna, vechea tradiţie a veşnic tinerilor elini, entuziasmul care răzbătea uneori în prelegerile sale de estetică, precum şi în comentariile sale mai vechi, pe marginea unor concerte universitare, continuau să-l anime chiar şi în anii de depresiune. Acest foc lăuntric l-a însufleţit atunci când, într-un moment propice, a îndrăznit ceea ce alţii n-ar fi avut curajul să întreprindă: «reabilitarea» lui Titu Maiorescu. Gestul său, în această împrejurare, a fost de bun augur, era semnul unei deşteptări.
Cum aş putea uita că, ieşind din puşcărie, într-un timp al multor laşităţi, când foşti confraţi, colegi, ba chiar şi unii amici se codeau să se apropie de mine, ca de un ciumat, am găsit în fostul meu profesor de estetică, a cărui carieră universitară fusese deviată acum spre literatura comparată, un prieten, un adevărat părinte spiritual. […]
Era firesc ca, dintre foştii mei profesori, să-l aleg pe el ca «Doctorvater». Asumam o filiaţie, cea a esteticianului de la care învăţasem atâtea, după cum el asuma în mod firesc o paternitate spirituală asupra noastră, a celor din fostul Cerc Literar din Sibiu.”