Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adâncurile deznădejdii, oameni de vârste diferite, cu moduri variate de viaţă, care nu L-au avut în viaţa lor pe Dumnezeu şi nici nu L-au întâlnit vreodată, dar care au înfruntat viaţa cu bogăţia, mizeria, suferinţa şi bucuria ei. Dar, cu toate acestea, nu au fost învinşi de rău, dar nici nu s-au mulţumit cu binele relativ pe care îl presupune viaţa fără Dumnezeu. Oamenii aceştia au ajuns la un moment dat la limita în care au realizat că nu mai pot continua să trăiască în felul acesta, dacă nu există un sens ultim şi veşnic al vieţii. Şi pe unii ca aceştia îi găseşte Domnul. Prin urmare, nu există o cale a sufletului omenesc, nicio cărare pe care poate merge omul şi să nu-L poată întâlni pe Dumnezeu. Voi spune chiar că nu există vreo cărare pe care ar fi putut să nu-L întâlnească. Îl putem întâlni şi cunoaşte pe Dumnezeu numai din adâncurile unui suflet însetat de multă vreme. Deşi pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frică să constatăm foamea şi tânjirea noastră interioară, ne temem să privim în noi înşine şi să vedem: „Ce abis de pustietate!”.

Tocmai atunci, precum ni se spune la începutul capitolului al XI-lea din Epistola către Evrei, credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Dacă dobândim încredinţarea aceasta, conştiinţa faptului că nu există nimic lumesc care să umple goliciunea, foamea, căutarea şi tânjirea duhovnicească cu conţinut şi sens, dacă încrederea aceasta devine un fapt constatat şi dacă credinţa înfloreşte prin asceză (în nevoinţa credincioşiei prin rugăciune, în asceza credincioşiei prin păzirea poruncilor vieţii) – atunci omul înaintează tot mai mult în profunzimea credinţei, iar sufletul
său se deschide până la limitele infinitului.