Teatrul lui D.R. Popescu are aceleasi trasaturi ca si proza scriitorului; constituind cea mai impozanta si cea mai importanta creatie dramaturgica posbelica, se bizuie pe exploatarea resurselor cuvantului rostit, narativitatea fiind complet inlaturata. Dramele, tragediile, comediile (desi o delimitare a genurilor nu exista, registrele fuzioneaza si infatisarea generala este de balci infernal) sunt provocate de cuvant; replicile sunt deseori inlocuite prin cuvantari veritabile, fiecare personaj exhibandu-si realele sau inchipuitele aptitudini oratorice. Organizata dupe legile spectacolului, laicizand violent planurile si denuntand impostura fictiunilor rezultate din combinarea adevarurilor partiale, literatura lui Popescu este expresia unei mari vointe de a construi o alternativa a lumii si istoriei.