Deși pornește de la presupozițiile teoretice ale studiilor de gen, Emanuela Ilie nu face caz de propria identitate feminină decât pentru a vorbi mai convingător și mai din adânc despre psihologia creației și despre legăturile profunde dintre suflet și corp, deslușind atent traumele produse de splendida iluzie că scriitorul nu-i doar o biată ființă trecătoare. Prezumatul militantism ideologic lasă astfel loc unei problematizări cu miză filosofică despre fragilitatea condiției umane, dar și despre elevația etică a sacrificiului asumat pe altarul creației. Implicațiile existențial-autobiografice ale unui atari demers sunt mai mult decât evidente, cartea de față fiind nu doar un riguros studiu academic, doldora de idei originale și de finețuri exegetice, ci și o confesiune mascată, un jurnal indirect prin care autoarea izbutește să ne transmită credința că, prin scris, nu vom muri de tot. (Antonio PATRAŞ)

Ei bine, substratul polemic al demersului doamnei Emanuela Ilie este tocmai refuzul acestei deturnări de semn prin literaturizarea excesivă a corpului feminin, dizolvat în metaforă, și umplerea lui la loc cu carne vie care suferă, geme și sângerează. Din acest punct de vedere, să o spunem de la bun început, cartea domniei-sale, părăsind, împreună cu autoarele analizate, unele, scriitoare de raftul întâi (Gabriela Melinescu, Constanța Buzea, Nina Cassian, Vera Călin…), domeniul familiar al ficțiunii artistice, în favoarea textului declarativ direct, prin mijlocirea memorialisticii și a diaristicii, e un Manifest. Al unui discret feminism militant, matur, profund, fără ostentații, parti-pris-uri și patetisme inutile, dar cu atât mai convingător. El iese, cel puțin în intenție, de sub incidența criticii literare „clasice” și ține, în egală măsură, de istorie, sociologie, medicină, psihologie/psihanaliză, antropologie, etnologie, culturologie, politologie, nu în ultimul rând, desigur, de ficțiunea artistică. (Doru SCĂRLĂTESCU)