Lucrarea „Pagini de practica judiciara și extrajudiciara” nu este cea mai importanta, dar ȋn opinia noastra, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor și avocat Eugen Herovanu.
Incepand cel mai tarziu din anul IV de facultate, toți juriștii au auzit de profesorul Eugen Herovanu, dar personalitatea acestuia nu poate fi pe deplin ȋnțeleasa fara cunoașterea formației sale de avocat, calitate care nu a reprezentat o simpla carte de vizita, ci o latura importanta a activitații sale profesionale. Implicarea ȋn profesia de avocat a cunoscut atat latura exercițiului acesteia, cat și a conducerii profesiei, profesorul fiind decan al Baroului Iași ȋn perioada 1918-1928, cand a avut misiunea dificila de a armonizare a practicilor profesionale dupa ȋntregirea teritoriului național.

Cartea prezinta o serie de particularitați.
In primul rand, lucrarea prezinta o particularitate sub aspect temporal, deoarece, deși publicata ȋn anul 1944, reflecta viziunea autorului ȋn diverse momente ale dezvoltarii sale profesionale.

In al doilea rand, lucrarea nu ȋși propune tratarea sistematica a instituțiilor procedurii civile. Ea cuprinde o serie de concluzii scrise, note, opinii juridice asupra unor chestiuni deduse sau nu unei judecați sau simple ȋnsemnari pe care stralucitul procedurist, Eugen Herovanu le-a elaborat ȋn cariera sa de avocat.
Chiar autorul autorul surprinde exact spiritul lucrarii, aratand cu modestie ca „daca paginile ce urmeaza au sau nu vreo valoare științifica, documentara sau juridica, s-ar putea ca cei ce le vor urmari sa descopere ȋn ele, calitați pe care ȋn genere nu le-au gasit ȋn multe carți de doctrina pura. Cu privire la acest lucru, aplic observațiunea pe care am facut-o ceva mai sus, ca ceea ce susține interesul acestei lucrari și – poate, știu eu ! – pana la un punct ceea ce face frumusețea și originalitatea ei, ȋn tot cazul ceea ce-i asigura prospețimea și suplețea, e faptul ca, departe de a prezinta adevaruri generale și abstracte, ea ofera idei ȋnca aderente la faptele pe care le-au sugerat și elementele simple ale unui Drept viu, ȋnca legat de sursele lui naturale, și de mișcarea vieței”.

In al treilea rand, particularitatea acestei lucrari este reprezentata și de ȋmbinarea viziunii științifice cu cea de practician. Imbina cautarea triumfului unui interes personal, particular, reflectat ȋntr-o situație concreta cu apelarea la concepte doctrinare elaborate. Sub acest aspect, lucrarea este un bun exemplu pentru acei practicieni ai dreptului care nu au ȋncetat sa creada ca realizarile ȋn planul aplicarii legii decurg din studiul elaborat al doctrinei juridice iar nu ȋn insistența neargumentata, tonul agresiv sau speculațiile sterile ale unor cuvinte folosite mai mult sau mai puțin inspirat de legiuitor. Lucrarea dovedește ca doctrina și practica nu sunt lucruri diferire, ci dimpotriva sunt complementare. Doctrina ȋși verifica valoarea numai daca servește rezolvarii unor situații de ordin practic, ȋn timp ce practica care ignora doctrina devine instabila și abuziva.

In al patrulea rand, este o opera scrisa ȋn calitate de avocat. Acest lucru este evident. Adeseori, autorul este patimaș ȋn apararea intereselor clientului sau și nu ȋși ascunde framantarea atunci cand instanța ȋi respinge tezele avansate fara a oferi o argumentație adecvata sau ferindu-se de a aborda problema ridicata. Cu toate acestea, este de observat stilul elegant cu care autorul trateaza instanța de judecata, chiar și atunci cand este dezamagit de implicarea acesteia ȋn rezolvarea unei probleme. La acea vreme nu era nevoie de ghiduri pentru a trata buna – cuviința și respectul profesional! De asemenea, trebuie observat ca ȋn susținerea intereselor personale ale clienților, nu se deroga cu nimic de la rigoarea științifica. Atunci cand susține teze juridice care nu sunt ȋmpartașite ȋn mod unanim, autorul – avocat nu trece cu vederea opiniile contrare, ci dimpotriva, le afirma existența, le citeaza sursele, le explica și le combate, dand dovada de loialitate profesionala fața de judecator, dar și fața de adversar (a se vedea notele denumite „Situația legala a copiilor naturali”). Este drept ca, deși elegant ȋn exprimare, avocatul E. Herovanu sancționeaza server practica adversarului sau constand ȋn citarea unei surse doctrinare izolate ca fiind una reprezentativa – „d-sa (avocatul advers – n.n.) a evitat de a spune ca citeaza o parere izolata și ca toata doctrina și veche și noua e ȋn sensul opus… . Metoda nu este noua dar nu e nici recomandabila. Ținand seama de situația persoanei care o aplica, avem dreptul de a ramane surprinși ȋn cel mai ȋnalt grad. Și daca ȋn privința faptelor, greu de controlat, ne-am fi putut aștepta sa vedem abundand denaturarile și insinuarile; ȋn ce privește dreptul cel puțin, era justificat sa credem ca vom ramane ȋn sfere mai pure” (ȋn notele denumite „Anulare de testament”).

Interesant este și modul ȋn care avocatul raspunde apararilor facute de „adversari”, atunci cand acestea depașesc mijloacele argumentelor juridice și se ȋndreapta spre chestiuni precum viața privata a parților, atacul la persoana, denaturarea faptelor, folosirea unor sintagme care sa creeze o imagine defavorabila uneia dintre parți. Nu le trece cu vederea. Dimpotriva, le „taxeaza”, dar o face ȋntr-o maniera distanta și obiectiva, spunand ca „modul cum a fost conceputa acțiunea și spiritul ȋn care a fost condusa, ar justifica din partea noastra reflexiuni servere” ȋnsa „ne mulțumim sa semnalam cateva amanunte din complicatele, bizare mijloace de lupta ale adversarilor” (ȋn notele intitulate „Anulare de casatorie”).

In al cincilea rand, lucrarea are o latura interdisciplinara deoarece cuprinde, este drept ȋntr-o dimensiune mai restransa, și adnotari ȋn alte ramuri de drept decat procedura civila: dreptul civil, dreptul administrativ și fiscal (o convingatoare identificare a criteriilor prin care se deosebește actul administrativ de actul jurisdicțional se regasește ȋn notele „Actul jurisdicțional”), litigii de dreptul muncii și chiar dreptul penal.

In ultimul rand, dar nu mai puțin important, lectura ne dezvaluie viziunea politica și sociala asupra rolului justiției. Aceasta este echilibrata și axata pe ȋnțelegerea naturii umane. Manifesta o atitudine caustica fața de exagerarile de tip justițiarist care nu numai ca nu fac bine justiției, dar mai mult, o duc spre penibil. In acest sens este exemplul judecatorului de instrucție care, ȋn dorința de a obține o dovada mai palpabila a mitei oferite de mandatarul unui acuzat, ȋn loc sa respinga ferm propunerea, concepe o veritabila „cursa” ȋn care sa cada mituitorul. Despre aceasta, autorul afirma ca judecatorul „dovedește o stranie concepție despre ȋnalta sa misiune. In loc de a apara, pe acei cu care vine ȋn atingere, de propriile lor slabiciuni, el ȋi ȋncurajaza, le inspira speranțe nefondate, ȋi face sa alunece pe panta raului. Justiția nu poate ȋntinde curse. N-are dreptul s-o faca; nu e de demnitatea ei sa se coboare la mijloace care nu se pot ȋngadui nici agenților de poliție… . Daca este prin urmare, ȋn aceasta afacere, ceva care atinge prestigiul și autoritatea justiției, – apoi nu e actul nesocotit al lui Avram Zaharia (are ȋncercand sa scape de la torturile jandarmilor pe prietenii sai, a facut o propunere nepermisa), ci procedarea neȋngaduita a magistratului care tratand trei zile acea propunere, a ȋntins o cursa unui om slab și ȋncrezator”.