Lucrarea „Principiile procedurei judiciare” reprezintă opera emblematică a profesorului Eugen Herovanu. Dacă despre lucrarea „Pagini de practică judiciară și extrajudiciară” spuneam că, deși nu este cea mai importantă operă, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor, acum suntem datori să spunem că ne aflăm în fața unei lucrări a cărei importanță depășește chiar dimensiunea și vremurile operei autorului. Ideile desprinse din această lucrare, dezvoltate în forme adaptate epocii actuale, se regăsesc ca veritabile linii directoare ale procedurii civile în opera altor autori, precum profesorul Viorel Mihai Ciobanu, care au configurat ceea ce este în prezent gândirea procedurală în dreptul român.

Ce se dorește a fi lucrarea?

În chiar prefața lucrării, autorul arată că ne aflăm în fața unui curs universitar destinat studenților. Totuși, nu aceasta este caracteristica lucrării. Accentul cade, de fapt, asupra altei mențiuni făcute de autor în aceeași prefață, și anume aceea că metoda utilizată pentru prezentarea materiei este diferită. Autorul a construit o sinteză a procedurii civile, punând accent pe principiile materiei. În fiecare caz particular, soluția se desprinde în mod natural din principiile procedurii și din spiritul instituțiilor. Reglementarea, adică dreptul pozitiv, este numai consemnarea mai mult sau mai puțin riguroasă a ceea ce deja există, respectiv consecințele practice ale unui corpus de principii acceptat ca fiind fundamental în dreptul procesual civil.

Ce reprezintă lucrarea pentru dreptul procesual civil român?

Spuneam că lucrarea depășește dimensiunea operei autorului. O lucrare poate da dimensiunea operei unui autor, dar cum ar putea să o depășească? În cazul acesta credem că da. Aceasta pentru că linia de gândire dezvoltată în „Principiile procedurei judiciare” este cea care a determinat în dreptul procesual civil român un stil de analiză a materiei. Acest stil a fost înțeles, adaptat și dezvoltat cu succes de regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, care nu numai a format multe generații de juriști, dar și-a pus amprenta asupra noului Cod de procedură civilă și a configurat mecanismul gândirii procedurale române în domeniul dreptului privat.

Lucrarea profesorului Eugen Herovanu consfințește sub aspect efectiv, iar nu numai declarativ, faptul că procedura civilă este o știință, iar nu o sumă de reguli. Ea nu se rezumă la prezentarea „formei”, ci explică sursele, logica și dinamica „formei”. Înțeleasă astfel, procedura nu reprezintă numai un joc al formalităților, în care adevărul se poate pierde, ci, dimpotrivă, reprezintă garanția că ceea ce se va stabili la final ca fiind obligatoriu nu se impune în mod arbitrar, abuziv ori sub imperiul unei impulsivități emoționale.

Cum și de ce trebuie analizată lucrarea astăzi?

Lucrarea „Principiile procedurei judiciare” nu are un corespondent în literatura noastră juridică actuală, dar se încadrează în tipologia lucrărilor existente în prezent în literatura juridică străină sub titulatura „teoria generală a procesului civil”, însă și cu o componentă semnificativă de analiză a ceea ce astăzi numim „instituții judiciare”. Este de înțeles că analiza cumulată a procedurii civile și a instituțiilor sistemului judiciar are la bază concepția autorului că, de fapt, denumirea de „procedură judiciară” ar fi preferabilă celei de „procedură civilă” și că discutăm mai curând de un „drept public” decât de un „drept privat”. Chiar dacă această ultimă teză nu a fost preluată mai târziu și de profesorul Viorel Mihai Ciobanu, nu întâmplător în tratatul de procedură civilă al acestuia își găsește locul și analiza instituțiilor sistemului judiciar și a partenerilor justiției.

Lucrarea trebuie parcursă pentru a regăsi logica primordială a unor construcții juridice cu care operăm adesea, fără însă a le cunoaște originea și parcursul istoric. Găsim răspunsuri la chestiuni particulare care ne frământă astăzi, dar numai dacă știm să le desprindem din generalul principiilor. Multe dintre analizele existente își păstrează actualitatea, iar altele, care nu mai corespund cerințelor zilei din cauza schimbărilor sociale sau legislative, sunt în continuare de urmărit, pentru că ajută să înțelegem structura dezlegării unei chestiuni de procedură civilă.

Teoria acțiunii civile, amplu analizată de profesorul Herovanu, constituie o sursă de clarificare și încadrare în istorie și tradiție a dispozițiilor actuale referitoare la acțiunea civilă, dreptul la acțiune și condițiile de exercitare a acțiunii civile. Spre exemplu, noul Cod de procedură civilă, oferind definiția acțiunii civile, se referă la protecția dreptului subiectiv sau „a unei alte situații juridice” (art. 29). Noțiunea de „situație juridică” nu a apărut odată cu noul Cod, deși, este drept, nu era menționată expres în vechiul Cod. În Principii, noțiunea de situație juridică este analizată în cadrul discuției referitoare la drepturile văzute în dinamica lor, în formele ei – subiectivă și obiectivă –, având aptitudinea de a înlocui, în condițiile arătate, dreptul subiectiv.

Analiza atentă a teoriei acțiunii civile dezleagă chestiuni de teorie, dar și aspecte de pură practică judiciară, a căror soluție simplă ni se ascunde uneori astăzi din cauza faptului că nu mai dăm curs și înțeles generalului, fiind acaparați de cazuistica plină de particularități. Se întreabă de curând în practică ce se întâmplă dacă reclamantul nu invocă tardivitatea invocării de către pârât a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. O poate invoca din oficiu instanța? Este o chestiune de ordine privată sau una de ordine publică invocarea decăderii din dreptul de a invoca o excepție de ordine privată? Văzând discuția despre raportul dintre acțiune și obligațiile naturale, observăm că soluția este sugerată și trebuie numai culeasă din paginile acestei cărți. Chiar dacă a intervenit prescripția, dreptul subiectiv există în continuare, ceea ce înseamnă că există și dreptul la acțiune, atât că acesta din urmă este condiționat în exercițiul său de neinvocarea excepției prescripției la primul termen de judecată. Dacă invocarea (exercițiul) excepției prescripției nu s-a realizat în termen, atunci dreptul subiectiv este pe deplin consolidat. Dacă, mai târziu, pârâtul va dori să invoce prescripția extinctivă, se va afla în fața unui drept subiectiv purgat de efectul prescripției extinctive, iar judecătorul nu va trebui să invoce din oficiu decăderea din dreptul de a se mai invoca excepția prescripției, ci va respinge excepția prescripției pentru motivul că exercițiul acțiunii a devenit deplin.

Analiza teoriei acțiunii dezvăluie și mijloacele de a găsi răspunsul la chestiuni uzuale, cum ar fi natura de act de conservare, administrare sau dispoziție a exercițiului acțiunii civile (p. 238), sau la alte întrebări aflate în practica judiciară a zilei. Există astăzi o îndoială: ce apărări poate opune terțul poprit creditorului urmăritor într-o cerere de validare a popririi? Numai pe cele referitoare la raporturile sale cu debitorul sau și pe cele referitoare la legalitatea executării? Vedem că profesorul Herovanu prezintă poprirea ca pe o formă de acțiune subrogatorie sau oblică, spunând, totodată, că numai în aparență creditorii sunt niște reprezentanți, căci, în realitate, exercită acțiunea în numele și interesul lor (în doctrină, poprirea a mai fost concepută și ca o formă de opoziție la plată). Mergând în această direcție, ne întrebăm de ce nu ar fi îndreptățit cel confruntat cu o acțiune oblică să îl confrunte pe creditorul care o exercită cu problema temeiurilor dreptului său de creanță, pentru că în acest mod își poate justifica și calitatea procesuală activă! Evident că poate! Prin urmare, nu este cu nimic greșit ca și terțul poprit să se intereseze despre legalitatea procedurii de executare prin care creditorul urmăritor a ajuns la cererea de validare, deoarece aceasta este cea care conferă cadrul formal al exercițiului cererii de validare.

O contribuție esențială la înțelegerea teoriei procesului civil o constituie analiza întreprinsă cu privire la „apărarea ca mod de exercitare a dreptului la acțiune”. Aici cititorul trebuie să aibă în vedere modificarea anumitor concepte și să distingă cu atenție între ceea ce este valorificabil astăzi și ceea ce deja doctrina și jurisprudența actuală au abandonat sau nu au primit niciodată. Spre exemplu, atunci când sunt analizate excepțiile, ca modalități de exercitare a acțiunii civile, autorul le împarte în excepții de procedură, excepții bazate pe lipsa condițiilor pentru exercițiul acțiunii și excepții de fond. În cadrul acestora din urmă, enumeră atât autoritatea de lucru judecat și prescripția, care în prezent sunt excepții procesuale de fond, cât și veritabile apărări de fond, precum non adimpleti contractus, beneficiul de discuțiune sau de diviziune, dreptul de retenție, excepția nulității titlului invocat de reclamant etc. Evitarea oricărei confuzii terminologice impune precizarea că astăzi este acceptat că excepțiile de fond sunt cele referitoare la lipsa condițiilor cerute pentru exercițiul acțiunii, iar nu apărările de fond, care, în virtutea tradiției, pot conține în denumirea lor cuvântul „excepție” sau „exceptio” (în sensul că nu sunt deduse judecății pe calea acțiunii directe, ci pe cale de apărare). Se observă însă, încă de atunci, tendința doctrinei române de a împiedica preluarea din dreptul francez a noțiunii de „fine de neprimire” pentru a desemna excepțiile privitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Mai târziu, într-o formă asemănătoare, discuția asupra „inadmisibilităților” era, pe bună dreptate, respinsă de profesorii Viorel Mihai Ciobanu și Gabriel Boroi.

În partea dedicată jurisdicției ca funcție, sunt analizate noțiuni juridice actuale și astăzi, folosite în mod obișnuit, dar prea puțin cunoscute în substanța lor, precum diferența între actele de jurisdicțiune și actele de administrare, contractele judiciare, înglobarea executării silite în funcția jurisdicțională, distincțiile între jurisdicția contencioasă și cea grațioasă ori dintre jurisdicția grațioasă (parte a funcției jurisdicționale) și actul administrativ.

În partea dedicată jurisdicției ca organ, regăsim chestiuni actuale și astăzi. Discuția asupra pluralității judecătorilor o regăsim în propuneri legislative existente și în prezent. Se abordează într-o manieră realistă veșnica amăgire a celor care caută dreptatea: juriul sau curtea cu juri; aceasta este vehiculată și astăzi ca o soluție pentru o justiție mai bună; este apreciată pentru implicarea societății civile într-o justiție mai participativă, dar luciditatea ne arată că „voința societății” și „justiția” sunt două lucruri care rareori se întâlnesc și atunci numai în mod accidental. Cel puțin în dreptul privat, unde factualitatea se întrepătrunde cu legalitatea într-o manieră greu de distins chiar și pentru juriști valoroși, dar cred că, în egală măsură, și în dreptul penal, soluția curților cu juri rămâne o simplă fantezie judiciară. Sunt deosebit de utile și încă actuale pentru cei preocupați de evoluția sistemului judiciar analiza asupra independenței judecătorilor, a selecției și promovării acestora, dar și cele asupra corpului profesional al avocaților. Atât în cazul judecătorilor, cât și în cazul avocaților, putem constata că problemele fundamentale sunt aceleași și azi, chiar dacă multe lucruri, mai bune sau mai rele, au schimbat în parte cele două mari corpuri profesionale. Ce poate fi mai actual despre frământările profesiei de avocat decât ceea ce reține profesorul Eugen Herovanu: „prin independența pe care o asigură, prin frumusețea destinației sale, și încă prin alte lucruri desigur, cariera de avocat atrage pe fiecare an un număr considerabil de elemente nouă. Concurența ce decurge, lupta pe care o provoacă, devin o primejdie reală; practica profesională întâmpină dificultăți tot mai mari; pentru elementul tânăr, mai ales, ea devine o sursă de mari deziluzii și de suferințe; și astfel, în mod fatal, nivelul moral al Corpului scade… Nu e decât timpul de a pune capăt acestei stări de lucruri, de a găsi un remediu echitabil și practic, care fără a înlătura liberul acces al profesiunei, să împiedice totuși afluența aceasta care nu mai poate aduce nimic bun. Numerus clausus? Alte condițiuni de selecționare? E de văzut… Problema e pusă”. La fel de actuale sunt și preocupările referitoare la modul de recrutare a judecătorilor, precum și referința desprinsă din Platon: „cu judecători buni, legile cele mai nedrepte pot găsi o aplicare utilă; cu judecători răi, legile bune și drepte nu pot da decât rezultate rele”.

Este importantă analiza asupra Ministerului Public și a distincției între participarea procurorilor la procesul civil „ca parte alăturată” și participarea acestora „ca parte principală”. Această distincție este utilă și astăzi. Teza potrivit căreia procurorul face parte din ceea ce denumim „constituirea instanței” este din ce în ce mai greu de acceptat, dacă țineam seama de principiul egalității armelor, cel puțin în situațiile în care procurorul pornește acțiunea civilă.

Teoria generală a competenței dezvăluie și corecta terminologie cu privire la ceea ce denumim „competența funcțională”, dar și aspecte care încă și astăzi conțin un potențial de practică neunitară, precum diferența dintre excesul de putere și necompetență, determinarea competenței după valoarea obiectului cererii. Desigur, atunci când parcurgem partea privitoare la competență, trebuie avute în vedere mutațiile intervenite în ceea ce privește regimul invocării excepției de necompetență și reglementarea diferitelor cazuri de competență materială și teritorială în noul Cod de procedură civilă.

Partea a treia a lucrării cuprinde o analiză a importanței formalismului în drept, analiza normelor de procedură și a aplicării lor în timp, analiza actelor, termenelor, sancțiunilor și noțiuni generale privind procesul civil. Aici trebuie avut în vedere că regimul aplicării în timp a normelor de procedură s-a schimbat ca urmare a adoptării în noul Cod de procedură civilă a sistemului ce dă curs predictibilității legii de procedură. Chiar și așa, lectura aduce în atenție aspecte încă actuale, precum aplicarea legii în timp în cazul probelor, unde noul Cod de procedură civilă cuprinde norme derogatorii, care corespund tradiției procedurii civile române. În ceea ce privește actele de procedură însă, analiza este esențială pentru înțelegerea sensului distincției între negotium și instrumentum în procedura civilă, a teoriei inexistenței actelor, a noțiunii de vătămare în materia nulității actelor de procedură. În ceea ce privește termenele de procedură, lectura ne aduce în fața soluției date de autor în privința așa-numitelor termene regresive (p. 106), precum și a termenelor prohibitive, în privința cărora se apreciază că nu ar fi supuse calculului pe zile libere. Dincolo de aceasta, analizând problematica termenelor, vedem că decăderea este în mod esențial aplicabilă numai termenelor legale, iar nu și celor judecătorești, și, totodată, că sancțiunea ce intervine este tardivitatea, nulitatea fiind numai ocazională, atunci când, în pofida decăderii, actul de procedură este efectuat și, în toate cazurile, ca efect al tardivității.

În analiza calității de părți și terți, trebuie să se țină semna de evoluția orientărilor doctrinare, în sensul că terții nu pot invoca „inopozabilitatea” hotărârii judecătorești. Aceasta le este opozabilă ca realitate juridică, dar ei pot face proba contrară.

Cine să o citească și cine să nu o citească?

Nu credem că cineva ar putea afirma că stăpânește procedura civilă română dacă nu a parcurs cu atenție lucrarea profesorului Eugen Herovanu. Poate că știe Codul de procedură civilă și legile conexe! Poate că știe să caute jurisprudență! Spre exemplu, chiar dacă ești informat despre regimul juridic actual al acțiunilor în constatare, în această carte descoperi că, de fapt, principiul subsidiarității, reglementat astăzi, nu este altceva decât o autonomizare a excepției lipsei de interes, ceea ce te face să nu mai ai îndoieli asupra regimului de invocare, a naturii de fond sau de procedură a excepției ori a modalității de rezolvare a acesteia într-un caz concret. Este diferența între a „a ști” și „a cunoaște”! De aici rezultă că lucrarea este destinată studenților studioși și, deopotrivă, practicienilor dreptului sau cercetătorilor.

Lucrarea nu este destinată celor care consideră că toată procedura civilă este reprezentată de suma cuvintelor din Codul de procedură civilă și legile conexe ori celor care mai cred că „forma” este făcută ca să încurce sau să încetinească „fondul”, iar „formalismul” trebuie înlăturat, pentru că este de domeniul trecutului. Aceștia, dacă vor parcurge lucrarea, trebuie să își asume că vor fi dezamăgiți, pentru că atâtea idei bune nu pot fi utilizate, deoarece nu răspund la întrebarea „dar unde scrie asta în lege?”. Altfel, lucrarea reușește să păstreze echilibrul între știință și practică. Cuvintele autorului sunt la fel de actuale și astăzi: „nu trebuie să se creadă însă că știința și tehnica Dreptului formează domenii strict separate. Departe de aceasta. Știința nu poate ignora mijloacele tehnice, pe care în orice caz le înglobează ca obiect de cunoștință; la rândul ei, tehnica nu poate progresa fără a ține seama de rezultatele științei. De altfel, în fapt, lucrarea lor se desfășoară la olaltă, pe același plan, în condițiuni așa, că numai cu greu se poate deoasebi, adesea, în conținutul său ceea ce aparține științei de ceea ce aparține tehnicei”.

Prof. univ. dr. Traian C. Briciu

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti