Între 1868 și 1912, seria Iancu Jianu crește în complexitate și dimensiune. Practic, dintr-o nuvelă de aproximativ 50 de pagini crește un roman de 500! Complexitatea structurală, tematică și simbolică are în spate un motor istoricist: dorind să demonstreze că personajul a existat cu adevărat, prozatorul integrează, la fiecare nouă ediție, izvoarele publicate de C.D. Aricescu, Gr. Tocilescu ș.a. Parcă în ciuda teoriei lui D. Caracostea, conținuturile etnografice sunt puse în oglindă cu cele istoriografice. Efectul căutat, acela de verosimilitate a narațiunii (și, de fapt, de întemeiere istorică a mitului), nu-i reușește prozatorului și, paradoxal, cu cât se furnizează mai multe mărturii, cu atât personajul se îndepărtează mai mult de propria sa biografie. (…) Precum Luceafărului, lui Iancu Jianu i se refuză moartea și este „condamnat” la o perpetuă regenerare. A șasea ediție întărește structura hagiografică, în prima parte inserându-se aproape 100 de pagini despre istoria familiei Jianu-Cesianu. Dincolo de orice modificare survenită de la o ediție la alta, putem zări dominanta: efortul de cizelare a formei potrivite mitului haiducului național. Într-adevăr, caracterul de work-in-progress imprimat de N.D. Popescu romanului Iancu Jianu va asigura legea de repetiție proprie oricărui mit. Roxana PATRAȘ