Sunt un privilegiat. Am avut onoarea de a-l cunoaște bine pe Dumitru Tinu. Ca ziariști, ne-am aflat deseori în dispută. Uneori, chiar am polemizat. Dar împreună am reușit să facem lucruri importante pentru breasla jurnaliștilor români. Asta s-a întâmplat după ce am preluat într-un anumit fel modelul clubului de presă din Germania. Și după ce, ajutați fiind de Adrian Sârbu, care la acea dată conducea cel mai puternic trust media din România, am decis să inițiem Clubul Român de Presă. Am fost împreună cu Dumitru Tinu, membru în Consiliul de Onoare. Am atras alături de noi cei mai importanți ziariști și aproape toate trusturile de presă. Din București și din țară. Apoi, în interiorul Clubului Român de Presă, am construit două departamente. Unul, al redactorilor, care, într-un fel, s-a transformat într-un sindicat. Cel de-al doilea a fost un departament al patronilor de presă. Pe care am avut cinstea să-l conduc.

Ședințele destul de frecvente ale Consiliului de Onoare și numeroasele acțiuni pe care le-am inițiat împreună cu Dumitru Tinu și cu alți jurnaliști de marcă mi-au dat posibi­litatea să-l cunosc pe acest om îndeaproape. Iar ceea ce am admirat la el cel mai mult, pe lângă fenomenala sa putere de muncă, a fost dimensiunea sa de diplomat. De negociator. De ce spun asta? Pentru că Dumitru Tinu și-a adus o contribuție uriașă pe parcursul negocierilor pe care am fost siliți să le purtăm rând pe rând cu reprezentanții tuturor guvernelor. La capătul acestor negocieri, obțineam de fiecare dată mai multă libertate, pentru ca ziariștii să se poată exprima fără teamă, și, gândindu-mă la departamentul pro­prietarilor, un mediu de afaceri de presă din ce în ce mai prietenos și mai puternic. Redac­torii din presa română au beneficiat și ei ani de zile de multe avantaje, inclusiv materiale, ca rezultat al demersurilor Consiliului de Onoare condus de Dumitru Tinu.

Au rămas în istoria recentă bătăliile pe care Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă le-a dus, de fiecare dată când într-un loc sau altul libertatea de expresie era amenin­țată sau când exista pericolul instituirii unor măsuri de cenzurare a presei. Extrem de importantă pentru climatul acelor ani a fost o inițiativă a lui Dumitru Tinu, susținută de toate casele de presă, de a le oferi anual premii celor mai valoroși jurnaliști tineri, în urma unor concursuri în care aceștia își prezentau anchetele, reportajele sau comentariile politice.

Dar pe Dumitru Tinu l-am cunoscut și altfel. Într-o ipostază cu totul și cu totul dife­rită. În calitatea sa de reprezentant al presei române în Organizația Mondială a Ziarelor. Unde l-am însoțit cu ocazia mai multor congrese. Acolo Tinu se lupta și, din nou, își punea în valoare însușirile sale diplomatice, pentru a obține o poziție din ce în ce mai bună pentru presa română și pentru a apăra interesele de libertate și interesele financiare ale jurnaliștilor din această țară.

Și pentru a-l convinge pe cititor că nu este deloc o întâmplare faptul că insist asupra virtuților de diplomat ale lui Tinu, mă văd obligat să rememorez turneele pro-NATO pe care le-am organizat împreună, susținuți financiar de Adrian Sârbu. Ne-am aflat practic împreună cu ceilalți colegi din Consiliul de Onoare al Clubului Român de presă în aproape toate capitalele europene, unde am inițiat diverse manifestații, mese rotunde, întâlniri, contacte cu personalități de marcă și cu reprezentanți locali ai presei, prin intermediul cărora încercam să convingem opinia publică din Europa de necesitatea afilierii României la structura NATO. Turneele pro-NATO au reprezentat un demers extrem de important și o contribuție directă pe care Clubul Român de Presă, condus de Dumitru Tinu, le-a avut în schimbarea fundamentală a paradigmei politice în care funcționează România. Cred că a fost cel mai important succes al lui Dumitru Tinu în calitatea sa de președinte al Clubului Român de Presă.

Îi rămân recunoscător lui Andrei Tinu, fiul lui Dumitru Tinu, pentru omagiul pe care i-l aduce tatălui său prin publicarea celor două volume, care cuprind cele mai interesante articole și interviuri ale marelui jurnalist. Și îi rămân încă o dată recunoscător pentru că mi-a oferit onoarea de a scrie câteva rânduri despre un coleg de presă care, din multe puncte de vedere, mi-a fost model.

Sorin Roşca Stănescu

De la „Început de drum” la „Stația Speranței”, Dumitru Tinu a condus, cu pricepere și dăruire, echipa celui mai important cotidian de după Revoluție, punându-l în slujba Adevărului și a cetățeanului, ghidându-se după principiul constituțional că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Un ziar trăiește o zi, un om trăiește o viață, o carte, pentru eternitate. Odată cu ea, și omul care a semnat-o. Cu toate că pe timpul vieții a scris neobosit, moartea fulgerătoare i-a furat șansa lui Dumitru Tinu de a-și aduna lucrările într-o carte. De aceea, în această luptă a autorului cu umbra uitării, am simțit că îmi revine misiunea de fiu de a strânge cea mai însemnată operă editorială a tatălui meu între coperțile a două volume. Această opera omnia este, de fapt, moștenirea lui Dumitru Tinu, iar interviurile și analizele care au apărut în ziarul Adevărul din 1989 până în 2003 văd lumina tiparului încă o dată, la 80 de ani de la nașterea autorului. De această dată nu într-un ziar efemer, ci pe paginile unei cărți, pentru a avea certitudinea că nu vor dispărea pentru totdeauna în negura timpului.

Cele două volume ale cărții însumează totalitatea materialelor de presă purtând semnătura tatălui meu. Sunt editoriale și articole care au surprins cele mai importante momente ale nașterii Democrației pe malurile Dâmboviței și, mai apoi, parcursul european al României, de la desființarea lagărului socialist și până la intrarea Bucureștilor în NATO. Sunt, de asemenea, interviuri cu liderii politici din țara noastră și din lume, printre care Jacques Chirac, primar al Parisului și președinte al Republicii Franceze, Ion Iliescu, prim-miniștri, ambasadori români sau ambasadori străini acreditați la București ș.a. Citindu-le, îl veți regăsi, în și printre rânduri, pe omul, ziaristul și managerul Tinu așa cum a fost el, cu bune și cu rele... Un om al timpului său, care și-a depășit, prin muncă și tenacitate, condiția de copil sărac plecat odinioară desculț din comuna natală să învețe carte, mai întâi la Slatina și apoi la București. Aceste două volume sunt dovada faptului că Dumitru Tinu nu a murit, ci este viu prin urmașii săi și prin operă, datorită căreia Ana Maria, Eva și Mihai își vor cunoaște bunicul, cinstindu-i așa cum se cuvine memoria.

O carte nu se scrie singură, ci este rodul efortului conjugat al mai multor oameni. De aceea, îmi revine deosebita onoare să îi amintesc și să le mulțumesc celor care au contribuit la publicarea ei: jurnalistul Sorin Roșca Stănescu, coleg de presă și prieten al tatălui meu, profesorul Dumitru M. Tinu de la Coteana, vărul său, care îi păstrează vie amintirea prin intermediul publicațiilor din județul Olt; Minodora Anane, cea care s-a ocupat de adunarea materialului cuprins în cartea de față; Cătălin Boboc, care m-a sprijinit și mă sprijină în toate proiectele editoriale; jurnalistul Octavian Andronic, care și-a dat acordul pentru a folosi fotografia de pe copertă; Florin Carata, care a realizat conceptul grafic al cărții; Evelin Ceciu, cel care s-a ocupat de culegerea textului și de corectură; reprezentanții Bibliotecii Academiei Române, care mi-au acordat sprijinul în identificarea și fotocopierea articolelor purtând semnătura Dumitru Tinu; și, nu în ultimul rând, Nicolae Cîrstea, fondatorul Grupului editorial Universul Juridic și cel care a crezut în acest proiect.

Dar, înaintea tuturor, se cuvine să îi mulțumesc Emiliei Iucinu, mama mea, cea care se face „vinovată” de apariția acestei cărți și cea care s-a sacrificat pentru ca eu să pot duce mai departe, cu demnitate, numele lui Dumitru Tinu.

Andrei Tinu