Aceasta carte este un jurnal in forma poetica. Autorul i-a dedicat-o fratelui sau Michele, cel pe care l-a insotit in momentele dramatice traite intr-un spital si alaturi de care a parcurs o buna parte din amintirile lor comune, chiar in zilele de agonie ale fratelui sau, pana la epilogul fatal.
Asadar o istorie de familie in care o figura iesita din comun, cea a fratelui sau, pe care poetul marturiseste ca l-a iubit, l-a admirat, ba mai mult, l-a “adorat ca pe un zeu”, caruia ii datoreaza aproape tot, dar in primul rand iubirea pentru poezie, isi incheie conturile cu viata. Poetul nu accepta trecerea in nefiinta a celui pe care l-a iubit, cel putin nu in conditii degradante ca cele dintr-un spital. Este inacceptabil ca cel care si-a dedicat intreaga viata culturii, traducandu-i si studiindu-i pe clasici, in special pe Catul, si care a facut din cultul prieteniei si al rafinamentului formei centrul vietii sale, sa nu mai aiba de trait.
Emilio Coco si-a exersat tardiv vocatia de poet pentru ca si-a cheltuit energiile in meseria de traducator si antologator. A adus servicii imense culturii poetice italiene, facandu-i cunoscute continente poetice putin sau deloc stiute in Peninsula (de la poezia basca, la cea mexicana, columbiana si boliviana). A fost animat de convingerea ca a da voce poetilor din lumi si culturi indepartate (dar si a traduce poeti italieni in aceste limbi) inseamna a sluji literatura, a rasplati in sens moral aceste variate culturi. Emilio Coco s-a aventurat pe teritoriul poeziei, ca autor, abia incepand cu anul 1990, dar volumele sale, chiar daca reduse numeric, au incitat atentia criticii si a cititorilor. (Vincenzo Guarracino)