În anul 1948, România era o ţară ocupată de sovietici, care aveau prezente Armata Roşie, consilieri, agenţi KGB1, societăţi mixte (SOVROM-uri 2 ), iar liderii politici români nu întreprindeau nicio acţiune fără avizul prealabil al Kremlinului. Reamintim că Stalin dăduse ordinul de atac împotriva Bisericii Greco-Catolice Ucrainene la 2.03.1945. În România, persecuția împotriva Bisericii Catolice (Romano Catolică și Greco-Catolică) a început progresiv, încă din 1944, urmând ca atacul decisiv împotriva ambelor Biserici să fie declanșat de-a lungul anului 1948. Lucrurile s-au desfășurat după cum urmează:

A. S-a pornit o ofensivă deschisă împotriva Bisericii Catolice în general, care s-a desfășurat de-a lungul întregului an 1948 și urmărea să-i limiteze în mod radical structura și mijloacele de acțiune.

B. În paralel, s-a lansat „operațiunea de unificare”, adică atacul împotriva Bisericii Greco-Catolice, care a culminat cu un adevărat „asalt” asupra tuturor localităților cu greco-catolici din Transilvania, având drept obiectiv „lichidarea” acestei Biserici și preluarea de către Biserica Ortodoxă Română a tuturor bisericilor greco-catolice, a catedralelor, a unora dintre mănăstiri, precum și a credincioșilor grecocatolici „trecuți” la ortodoxie.

C. Imediat după „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice (la 1.12.1948) s-a trecut la atacul împotriva Bisericii Romano Catolice, care a avut drept obiectiv preluarea de către Securitate a controlului asupra structurilor de conducere ale acestei Biserici.

În timpul desfășurării persecuției, apoi a „asaltului” împotriva Bisericii Române Unite, episcopii greco-catolici nu avuseseră cum să afle ceva despre:

• „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie” (Planul Ministerului Cultelor);

• Înființarea Comisiei CC al PMR care a coordonat „asaltul”;

• Dispozițiile III și IV ale Ministerului Cultelor, deoarece acestea fuseseră publicate doar în documente interne ale MAI (în schimb, Dispozițiile I și II, cu trecerile în grup și prin capii de familie, le fuseseră accesibile prin presa cotidiană);

• Cele trei ordine circulare secrete ale Securității.

• Ei n-au avut cum să realizeze că preluarea bisericilor s-a desfășurat – conform unor ordine secrete, după cum știm astăzi – fără nicio legătură cu „trecerile” la ortodoxie, respectiv cu „procentele” acestor „treceri”.

După ieșirea din închisoarea Sighet a celor trei episcopi supraviețuitori, la 4.01.1955, aflându-se timp de un an și trei luni în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) comun, ei au putut fi vizitați de preoți cu responsabilități din toate eparhiile. Aceștia le-au relatat cele întâmplate în Etapele Iși II ale „asaltului”, în timp ce episcopii erau blocați la reședințe. Dar nici preoții care i-au vizitat, și care fuseseră la rândul lor alungați sau arestați, nu-și putuseră crea o imagine clară și completă asupra Etapei a III-a a „asaltului”.

Este surprinzător pentru noi, azi, să vedem cât de exact au reușit totuși episcopii să sintetizeze – în memoriul lor comun din 23.04.1956, redactat din D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș – desfășurarea „asaltului”:

[Etapa I a „asaltului”]

Conciliabulul secret de la Cluj* din 1 octombrie 1948, în care 36 de preoţi – care s-au proclamat cu de la sine putere „delegați” şi „mandatari” ai întregii preoţimi greco-catolice – au fost aduşi să declare „rupte peceţile” unirii bisericeşti cu Sf. Scaun al Romei, a fost urmat, după două zile, de ceremonia fastuoasă de la Bucureşti, în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ratificat hotărârile, zise „istorice”, ale celor câţiva preoţi minori, intimidaţi ori uitaţi de sine, de la Cluj.

[Etapa a II-a a „asaltului”] Aceste două acţiuni, iniţiate, îndrumate şi controlate de aproape de organele puterii de Stat, au fostsocotite temeiuri de drept suficiente pentru a se porni apoi, tot din partea puterii de Stat (Ministerul Cultelor şi cel pentru Afacerile Interne) acţiunea mai mare de trecere în masă la ortodoxie a celor aproape un milion şi jumătate de credincioşi greco-catolici.

Având binecuvântarea dată, cu mână largă, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aparatul de Stat, pus în mişcare în acest scop, a dus această lucrare, cu o uimitoare repeziciune, la îndeplinire. În timp de numai două săptămâni, acest aparat de Stat a prins, se spune, în procesele-verbale colective – semnate numai de capii de familie, împuterniciţi de Minister (contrar Legii Cultelor – art. 38 şi 39) să poată schimba religia întregii familii – trecerea la ortodoxie a marii majorităţi (afirmativ 87%) a credincioşilor greco-catolici. Astfel s-a ajuns, în timp cu adevărat record, la Marea Adunare de la Alba-Iulia ţinută la 21 octombrie 1948 (aniversară alor două sute cincizeci de ani de la unirea cu Roma), când „Catedrala Încoronării” de acolo a devenit catedrala aşa-zisei „întregiri bisericeşti a neamului”.

Preoţii care nu s-au lăsat amăgiţi să semneze împuternicirile pentru Conciliabulul din Cluj, şi mai ales cei care au avut curajul de a retracta apoi, în orice chip, semnătura ce li se luase, au fost imediat arestaţi ori daţi afară din slujba avută. Iar după numai o săptămână, la 29 octombrie 1948, au fost ridicaţi simultan toţi episcopii greco-catolici. Trimişi de la MAI, unde au fost concentraţi, în lagărul de izolare de la Dragoslavele, au aflat acolo, de la Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, decretul mai sus amintit, care îi anunţa, la 3 decembrie 1948, că Biserica lor a ajuns, la abia o lună după arestarea lor colectivă, la nu mai puţin decât un „fost cult” al ţării.**

În volumul următor al acestei serii, volumul 10, se prezintă „răspunsul” Episcopatului, al preoților și al poporului la persecuția care a dus la „lichidarea” Bisericii lor.

* Sublinierile aparțin originalului.

** Ciorna autografă a memoriului are referința ACNSAS, Dos. P 013278, vol. 11, ff. 16-31.