Ca „vieÅ£ile” ÅŸi „morÅ£ile” filosofilor, cel puÅ£in, să poată fi făcute co‑participante la cunoaÅŸterea, îndeosebi, a „posterităţii critice”, a destinului lor, trebuie să te raportezi la ele ca opere, într‑un sens non restrictiv. Adică la ele ca istorii de după, pe orizontala vieÅ£ii noastre însă. Cu o „istorie” care ne depăşeÅŸte, în „lumea de dincolo”, sufletul, ceea ce a însufleÅ£it un timp anume, poate să mai producă istorie ori poate nu. Cu toÅ£ii, fizic, pierim odată cu pieirea; cel mult, mai fiecare, mai rămâne o vreme, în amintirea celor din preajmă (cât supravieÅ£uiesc ÅŸi ei dar, adesea, câtă memorie afectivă au); alÅ£ii, prin ce au înfăptuit. Filosofii grecilor (ÅŸi nu numai ai grecilor ÅŸi nu doar filosofii) vor fi beneficiat de o „viaţă” de după moarte, dar murind mereu ÅŸi altfel, mereu altfel, în funcÅ£ie de timp, de loc, de raportare. Totul, se înÅ£elege, în spaÅ£iul imaginarului, fără de constrângeri ÅŸi rigori, sau cu alte rigori decât acelea ale „realului”. Nu întotdeauna „morÅ£ile” imaginare sunt pe măsura staturii filosofilor ÅŸi cel mai adesea sunt fluctuante, urmând imprevizibile „traiectorii”. Nu o dată, „rele” (răuvoitoare), abia îÅŸi maschează morala (eternă) a lui: „Una spui, alta faci”. Cele „bune” (binevoitoare) aduc însă cu hagiografia, ceea ce este firesc. De altminteri, ca ÅŸi în situaÅ£ia cealaltă, pentru că problema este de reprezentare ÅŸi de interpretare, iar nu de descriere sau redescriere. În imaginar nu se întâmpla o oglindire ori o reproducere a celuilalt plan, ci o recreare când nu o luare a lucrurilor de la început.

Gheorghe Vlăduțescu

Dacă s‑a născut în primul an al Olimpiadei a treizeci ÅŸi cincea (640) ÅŸi a murit în timpul celei de a cincizeci ÅŸi opta (548‑545), Thales din Milet ar fi trăit, cum credea Sosicrates, nouăzeci, nouăzeci ÅŸi ceva de ani. Apollodoros era mai prudent: 78. Dar fie că la 90, fie că la 78, petrecerea din viaţă i s‑ar fi întâmplat pe când „înÅ£eleptul nostru... privea la o întrecere între atleÅ£i, din cauza căldurii, a setei ÅŸi a slăbiciunii” (Diogenes Laertios I, 38, 39). „A murit izolat ÅŸi bătrân, în timp ce asista la un concurs gimnic, epuizat de arÅŸiţă” (Scholii la Platon, in. remp. 600 A, 10 A 3 D.K.). După o scrisoare a lui Anaximenes către Pythagoras (apocrifă), Thales „ar fi avut un sfârÅŸit nefericit. Într‑o noapte ieÅŸi din curtea casei, cu slujitoarea lui, cum îi era obiceiul să privească stelele. Cufundat în contemplarea lor, uită unde se afla, dădu de marginea unei fântâni ÅŸi căzu înăuntru” (Diog. Laert. II, 4). O altă variantă, cu „morală” mai aspră a întâmplării, relatată tot de Diogenes Laertios (I, 34) cu Thales căzând într‑o groapă în timp ce privea cerul. Prilej pentru bătrâna care îl însoÅ£ea să‑l mustre, cum ar fi zis Hegel, abstract:„Cum vrei să ÅŸtii ce‑i în cer Thales, când nu eÅŸti în stare să vezi ce‑i la picioarele tale”. Oricum va fi murit, nici nu‑şi aÅŸtepta moartea, nici nu se temea de venirea ei. Zicea (se spune) că „nu‑i nici o deosebire între moarte ÅŸi viaţă”. Pe mormântul lui s‑ar fi pus inscripÅ£ia: „Iată mormântul sărac ce Å£ine acum pe Thales înÅ£eleptul vestit, cu faima e tot ceru‑a cuprins”. Diogenes Laertios (I, 39) avea să întocmească ÅŸi el un epitaf: „Căci atunci când privea o întrecere, Helios stăpâne, repede din stadion Thales de tine‑i răpit. Bine‑ai făcut că l‑ai luat mai aproape. Bătrânul, sărmanul, stelele, de pe pământ nu le mai zărea.”

„Nici moartea nu poate fi socotită ca unul din lucrurile înfricoşătoare prin natură, aÅŸa cum nici viaÅ£a printre lucrurile, de la natură, frumoase” (Sextus Empiricus, SchiÅ£e pyrrhoniene).