Domnul a chemat fiecare făptură pe nume, niciuna nu a apărut fără un nume, în mod anonim, ca ceva nedefinit. Dimpotrivă, fiecare făptură există pentru Dumnezeu la nivel personal, fiecare în parte este preţioasă şi importantă în ochii Lui. Existenţa fiecărei părţi cosmice, fie că este un element însufleţit, fie că este unul neînsufleţit, are un sens. Ne putem imagina măcar puţin această uimire a făpturii care se ridică din neant şi întâlneşte dragostea dumnezeiască, dacă ne amintim conţinutul celui de-al nouălea capitol din Evanghelia după Ioan, despre orbul din naştere (Ioan 9, 1-39).
Omul acela a fost orb, aşa s-a născut. Pentru el, nu a existat nimic cu excepţia întunericului interior şi a suferinţei generate de gândul că este străin într-o lume de nepătruns pentru el.
Şi iată că Hristos se apropie de el şi îl întreabă dacă doreşte vindecarea. Cât de mult şi-a dorit acesta! Cât de mult a râvnit omul acesta să vadă, să cunoască, să devină parte vie a unui întreg atât de frumos
şi de viu! Atunci Hristos îl vindecă. Ce apare pentru prima dată înaintea ochilor acestui orb? Ce întâlneşte privirea lui? Chipul lui Dumnezeu întrupat, al Mântuitorului Hristos, Dumnezeul Cel viu
devenit om. Dar ce a citit pe chipul Domnului? Milă infinită, compasiune nesfârşită, afecţiunea şi iubirea lui Dumnezeu ce se găseau în privirea îndreptată spre persoana sa. Acest lucru s-a întâmplat într-o
lume căzută şi mutilată deja, dar cum s-a simţit fiecare făptură atunci când a intrat în armonia netulburată încă a lumii create, atunci când L-a întâlnit faţă către faţă pe Dumnezeul Cel viu şi pe celelalte
făpturi neîntinate, desăvârşite, pline de candoarea nevinovăţiei şi a frumuseţii!