Era o după‑amiază caldă de vară, iar Hotelul Warren hoinărea cu picioarele sale enorme de la un sat la altul. Sunetele paşilor săi erau destul de zgomotoase încât să fie auzite de la kilometri distanţă, dar Warren al XIII‑lea de abia le remarca; huruitul asurzitor devenise pentru el la fel de mângâietor şi familiar ca ticăitul blând al unui ceas cu pendul.
Warren se sui pe acoperişul hotelului ca să bată în cuie o ţiglă desprinsă. Cei şase corbi care trăiau în căsuţa de păsări de pe acoperiş îşi scoaseră capetele prin deschizături, croncănind după mâncare. Warren lăsă jos ciocanul şi scoase din buzunar un carneţel. Ţinea mereu câteva felii de brânză între pagini şi le aruncă pe toate păsărilor, care începură imediat să se certe pe bucăţi. „Împărţiţi mâncarea! Este destulă pentru toate“, le dojeni Warren. Corbii erau leneşi şi nu părăseau căsuţa să îşi caute singuri hrana, dar pe Warren nu îl deranja asta. Îi făcea plăcere să aibă grijă de fiecare oaspete, chiar şi de cei cu pene.