Textele „Umanism și Teologie” și „Paideia Christi” se prezintă mai mult decât actuale în aceste vremuri în care, precum în deceniul premergător celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit din nou o modă în a accentua rupturile, revoluțiile, conflictele și discontinuitățile istorice. Werner Jaeger, urmând modelul Sfinților Părinți și al Sfântului Toma de Aquino, ne oferă o perspectivă asupra dezvoltării teologiei creștine în raport cu filosofia greacă în care diferențele și contrastele sunt suprimate într-o sinteză care reușește să îndreptățească fiecare moment al progresului istoric. Istoria este un tot organic în care fiecare parte, deși aparent autonomă, este subîntinsă și salvgardată de întreg. Mai mult decât atât, pentru filosofii greci și teologii creștini, istoria nu numai că are un sens, dar ea este și locul de desfășurare a pedagogiei providențiale care călăuzește umanitatea înspre împlinirea propriei ei naturi, al cărui scop ultim este, indiferent de cum îl numim, eternizarea, îndumnezeirea sau restaurarea asemănării cu Dumnezeu. Aceasta este vechea și nepieritoarea înțelepciune umanistă pe care Jaeger ne-o propune ca antidot la derivele fals umaniste.

-Dan Siserman

Când Platon și Aristotel, urmând calea lui Socrate, au reinstituit certitudinea lui Dumnezeu ca principiu suprem al lumii naturale și sociale, nu intenționau să se întoarcă la epoca mitologică, ci voiau să dezvăluie sâmburele indestructibil al realității, pe care religia în etapa sa mitică îl simbolizase prin forme mitice. De aceea, ei abordau acum acea realitate pe care religia o numise theos prin intermediul rațiunii, sau, cum spune limba greacă, logos. Rezultatul acestui efort intelectual este numit theologia.

Werner Jaeger (1888-1961), a fost un faimos clasicist german al secolului XX. Astudiat la Universitatea din Marburg și apoi la Universitatea Humboldt din Berlin, teza sa de doctorat fiind o dizertație referitoare la Metafizica lui Aristotel. La numai 26 de ani devine profesor la Universitatea din Basel. Ocupă o poziție similară la Kiel, pentru ca în 1921 să se întoarcă la Berlin. Ascensiunea mișcării de dreapta îl nemulțumește și, în Humanistische Reden und Vortraege, apărută în 1937, își exprimă critica și indignarea față de nazism. Urmărit de adepții lui Hitler, în 1936 emigrează în SUA. În perioada 1936-1939 este profesor la Universitatea din Chicago, ca apoi să ajungă la prestigioasa Harvard University. Lucrările sale tratează cu precădere spiritualitatea Greciei antice și au ca obiectiv principal reinterpretarea lui Platon și Aristotel.