Profesor la Şcoala de Artă Dramatică a prietenului său Charles Dullin în 1942-1943, Sartre extrage din teatrul clasic grec şi din Estetica lui Hegel propria concepţie despre un teatru auster, moral, mitic, aducând cu un ritual. Propune, aşadar, un teatru ce transpune într-o ambianță mitică marile probleme ale epocii contemporane, care vizează culpabilitatea individuală sau colectivă și la care ne îngăduie să reflectăm, în timp ce împrejurări deosebite şi situaţii critice forţează personajele la o alegere vitală, adesea în spații claustrale – închisori, camere închise, orașe asediate, infern. Acestui conţinut moral, dar nu şi moralizator, i se potrivesc o acţiune scurtă şi violentă, o montare austeră, o exprimare limpede, tensionată, sobră, păstrând ceva din pompa antică şi transformând reprezentaţia într-o adevărată ceremonie.