„La începutul deceniului şapte al secolului trecut, câţiva, din cei ce ne hazardam în al treilea deceniu al existenţei, am intrat într-un fel de conflict, neelucidat prea bine nici azi, nu numai cu ceea ce se numeşte «presiunea socială» – în acea vreme, se ştie, mai ales în estul Europei, într-o formă nu rareori bestială, anti-valorică, dar şi absurdă, dacă e să folosim unul din conceptele dragi şcolii franceze teoretice şi universitare. Nu, nu am fost «post-moderni», cum se spune azi, adică nu am negat generaţiile de creatori ce ne-au precedat, indiferent de ecoul lor în epocă, ci entuziasmaţi de capacitatea lor de a «construi», de a se «solidariza» cu o tradiţie, ea însăşi vie, luptătoare, pentru ceea ce numeam valoare. Şi atunci, unii dintre noi am înţeles că nu sunt suficiente câteva producţii cu un grad înalt de specificitate, literară, culturală, se înţelege, ci… avem o gravă şi urgentă nevoie de sinteze: de viziuni ample şi, dacă e posibil, organice, faţă de tumultul şi zbaterea «foiletonistică», chiar şi scânteietoare a nu puţinora. Eu am îndrăznit să abordez conceptul de operă în obsesia mea amplă, epică. Eugen Simion, aproape singurul dintr-o falangă excepţională de critici care ne-au sprijinit (Negoiţescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu şi N. Manolescu), s-a avântat într-o «lucrare» amplă, sintetică, în 4 volume, Scriitori români de azi, care a fost nu numai o formă a analizei, periodizării, judecăţii de valoare, dar şi una a «riscului» şi a luptei cu «forurile», adesea obtuze şi inclemente, o ştim. Opus, «construcţie» şi «viziune» din care erau excluşi cei agreaţi şi sprijiniţi de instanţele comuniste, dar se aflau amplu trataţi şi unii scriitori «recalcitranţi», adesea tăiaţi din nomenclaturile festive. Precum Baconski, Buzura şi Breban. Azi încă, după atâta «vreme», îi mulţumesc!” Nicolae BREBAN, iunie 2020.