„Aceasta a fost deci ideea articulată de învățătorul nostru, grație căreia oricine nu și-a acoperit ochii cu vălul ereziei poate vedea limpede că modul de a fi al naturii dumnezeiești, oricare ar fi el, rămîne de neatins, de negîndit și mai înalt decît orice înțelegere prin raționamente. Cît despre gîndirea omenească, care iscodește și cercetează prin ce raționamente s-ar putea întinde pînă la Dumnezeu și atinge natura de neabordat și sublimă, ea nici nu are o vedere atît de ascuțită încît să distingă cu claritate de nevăzutul, dar nici nu este atît de radical oprită să se apropie încît să nu-și poată face nicio reprezentare despre obiectul căutat. În fapt, pe de o parte, prin ceea ce raționamentele pot atinge, gîndirea a reușit să conjectureze ceva din obiectul căutării, iar pe de alta, prin chiar faptul de a nu-l putea vedea cu precizie, l-a și înțeles într-un anumit sens, fiindcă ia drept o cunoaștere precisă, cum ar veni, faptul că obiectul căutat este mai presus de cunoaștere.”