Fantoma lui Pessoa bântuie Lisabona şi n-ar trebui să te miri prea mult, dacă, plimbându-te prin marea şi legendara metropolă, te-ai trezi cu el lângă tine ieşind dintr-o străduţă ori din vreun colţişor de stradă, dintr-o cafenea... (...)

Când citeşti biografia lui Fernando Pessoa în diverse texte ad-hoc, limitată la evenimentele, de obicei, exterioare (prefeţe, postfeţe, tabele cronologice, site-uri consacrate scriitorului, dicţionare, enciclopedii, mărturii, articole ocazionale etc.) şi o compari cu viaţa marelui scriitor percepută, prin diferite grile de lectură critică, de ochiul exegeţilor (atenţi şi la sensurile ascunse în operă) – în lucrări ce se revendică de la genul biografic consacrat – , ţi se impun, aproape de la sine, două remarci cu caracter de bun-simţ critic. Prima e că biografia lui Pessoa nu se poate citi nici superficial, nici repede. A doua e că biografia lui Pessoa nu e o biografie. (...)

Tot ceea ce inventează, în plan poetic, heteronimia se află într-un şantier complicat şi care nu s-a închis, unde prolificul părinte heteronim n-a făcut ordine. Pare că heteronimia l-a surprins pur şi simplu, că Pessoa nici n-a premeditat-o, nici nu i-a calculat consecinţele. Or heteronimia creează o situaţie nouă în interiorul poeziei: legăturile poemului, ale ontologiei, ale metafizicii şi ale filozofiei se prezintă ca putând fi pozitiv reînnodate. „Morala” pe care o desluşim în această invenţie a lui Pessoa e că există, cu adevărat, o sarcină a poemului în ceea ce priveşte metafizica şi că această sarcină e dublă: pe de o parte, criticarea metafizicii, pe de altă parte, conservarea ambiţiei ontologice. (Gheorghe Iorga)