Prezenta antologie conține poezii din volumele: Săptămâni (2014), Un semn al exclamării ca un catarg (2018), Despre ce vorbește Maica atunci când tace (2019) și poemul Ambuteiaj (2020), nepublicat în volum.

Tento autorský výbor obsahuje básně z následujících sbírek: Týdny (2014), Vykřičník jak stožár (2018), O čem mluví Matka, když mlčí (2019) a k tomu text V zácpě (2020), který ještě nevyšel knižně.

Numitorul comun al tuturor cărților Olinei Stehlíková pe care am apucat să le citesc până acum este atitudinea severă, critică față de opinia omului cu privire la lumea în care trăiește și față de relațiile interumane, asupra cărora glosează cu umor și spirit critic, dar fără participare pătimașă.

Spojnicí knih Oliny Stehlíkové, které jsem doposud měla možnost číst, je přísnost ke způsobu vyjadřování člověka o světě, svědčení člověka o něm samotném a přísný pohled na vztahy mezi lidmi, které precizně a kriticky, s humorem i nadhledem glosuje. (Jitka Bret Srbová)

* * *

Concretețea situațiilor familiare crește într-o întrebare nerostită, dar din ce în ce mai insistentă cu privire la sensul acestora. Poeta prezintă toate acestea într-un limbaj diagnostic precis, acordând mare atenție detaliilor și utilizând un registru lingvistic bogat, care variază de la ironie și cinism ușor, la tandrețea și preocupările materne, pline de anxietate, de la un umor specific, personal (conținând ironie și autoironie) până la o neașteptată delicatețe și fragilitate a expresiei. Și aceste zone se întrepătrund și se ciocnesc, fie la nivelul cuvântului, fie la acela al ideii, făcând ca (auto)ironia să devină și mai dură, iar antiestetica auctorială și mai complexă, și mai expresivă.

Konkrétnost důvěrně známých situací přerůstá v nevyslovenou, ale stále naléhavější otázku po smyslu. To vše básnířka podává diagnosticky přesným jazykem, s pozorností k detailu a s využitím bohatého výrazového rejstříku, který sahá od ironie a lehké cyničnosti přes mateřskou něhu i úzkost až k sebeironickému humoru či nečekané křehkosti. A ty oblasti se také prostupují a střetávají, ať už na úrovni slova nebo myšlenky, čímž se (sebe)ironie stává ještě tvrdší a autorská antiestetika ještě složitější a výraznější. (Mircea Dan Duță)