Din moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie regească în 1409, din moment ce cel mai impozant și reprezentativ castel gotic‑renascentist, cel de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă din secolul al XV‑lea. În plus, o mare parte din sursele – mai ales documentare – privind familia de Hunedoara se află tot în arhivele din România sau în cele străine referitoare la români. Evident, cartea aceasta nu s‑ar fi putut scrie fără cercetările laborioase ale celorlalți istorici români interesați de temă, ale istoricilor unguri, germani, austrieci și ale altora, fiindcă istoria, ca și viața, nu are limite și nu trebuie să se scrie după alt criteriu decât cel al adevărului omenește posibil. Dar, fiind viață trăită de oameni, istoriei nu‑i este străin nimic din ceea ce este omenesc, prin urmare nici sentimentele. Astfel că, în ciuda considerațiilor de mai sus despre etnicitate, a precauțiilor mele de istoric și a dorinței sincere de a fi și de a rămâne obiectiv, am scris această carte ca istoric român. Nici nu aș fi putut altminteri, din moment ce soarta a vrut să fiu român. Să pornim, astfel, împreună, cu mintea și cu sufletul, la descifrarea aventurii prin lume a Hunedoreștilor!

Familia aceasta fascinantă a avut un destin unic, surprinzător, spectaculos și a trecut ca o cometă prin lume. De la personaje mărunte, despre care nu știm aproape nimic, precum au fost Șerbu, Voicu, poate și Costea (dacă, totuși, este și el un strămoș), Mogoș sau Radu și până la purpura care l‑a aureolat pe Matia Corvin este o distanță temporală foarte scurtă, dar este una socială și politică imensă. Între toți, cel mai tulburător rămâne Iancu/Ioan, un simplu nobil devenit cavaler al Crucii, apărător al Europei (defensor Europae) și „preaputernic atlet al lui Hristos” (fortissimus athleta Christi), salvator de țări, comite de Timiș, comite de Bistrița, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, căpitan general al regatului, voievod al Țării Românești, „părinte” al Moldovei. Tot el, pornind de la un domeniu transilvănean cu vreo câteva sate, ajunge să fie cel mai bogat om al Regatului Ungariei. La finele vieții sale prea scurte, Iancu stăpânea peste cinci milioane de iugăre de pământ (cam 2,8 milioane de hectare), 28 de cetăți, 57 de orașe și peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania. Matia, fiul său mai mic, a avut terenul pregătit chiar de către tatăl său, pentru ca cele mai importante dregătorii să‑i fie accesibile, dar nu și cea de rege, care a venit printr‑o conjunctură favorabilă, ieșită din comun, neprevăzută nici măcar de Iancu. Rege renascentist, cu aspirații imperiale, cu dorința de a domina întreg spațiul Pannoniei și Daciei, pizmuit și concurat, lăudat și denigrat și‑a început și sfârșit domnia cu șoaptele inamicilor și rivalilor de pe la colțuri, care pretindeau că nu ar fi decât un „regișor al valahilor” (Valachorum regulus). Cei doi protagoniști ai familiei, Iancu și Matia, au făcut din cinci decenii de putere, între 1440 și 1490, o epocă reverberată timp de câteva secole. Fiul lui Matia, Ioan Corvin a rămas copleșit de personalitățile celor doi înaintași, nu a putut lua coroana regală ungară, și‑a irosit viața repede, a avut trei copii – Cristofor, Matia și Elisabeta, care au murit de mici, în primul deceniu al secolului al XVI‑lea. Cu ei, s‑a stins întreg neamul pe linie directă. Ultimii descendenți, deși mult mai bogați, au rămas la fel de anonimi ca și începătorii pomeniți, Șerbu, Voicu, Mogoș sau Radu.