Marii Părinți ai Bisericii, întemeietori și organizatori de obști călugărești, luminați de Duhul Sfânt și întemeiați pe cuvintele Sfintei Scripturi, definesc mănăstirea ca fiind nu doar locul unde luptă, se roagă și se nevoiesc călugării. Mănăstirea este cu mult mai mult decât atât. Este „cetatea” și „casa lui Dumnezeu”, întru care El stăpânește și lucrează ceea ce voiește. Mănăstirea e „tronul Lui” și Dumnezeu este pentru cei din mănăstire „Cel ce șade pe heruvimi” (Isaia 37, 16), așa cum L-a văzut proorocul Isaia. Aici, El este „împreună cu toți Sfinții Lui” (Efeseni 3, 18), a căror purtare dorind să o urmeze, monahii, silindu-și firea lor cea omenească caută să imite slujirea îngerilor din cer.