Obiectivul acestei teze este acela de a dezvǎlui diverse moduri în care tema morții este valorificatǎ în nuvele scrise ȋn secolele al nouǎsprezecelea și al douǎzecilea, explorând totodatǎ legǎtura dintre contextul istoric și cultural al autorilor ale cǎror nuvele au fost selectate pentru interpretare și valoarea esteticǎ pe care fiecare dintre aceștia o atribuie morții. Lucrarea de fațǎ dezvoltǎ un cadru teoretic pluridisciplinar, conturând o esteticǎ a morții bazatǎ pe principii estetice ale secolului al optsprezecelea, care sunt ulterior ȋmbinate cu diferite perspective critice și teoretice, abordare ce ne permite sǎ demonstrǎm cum cele șapte nuvele discutate reușesc să se impună chiar şi în secolul al XXI-lea prin discurs și temǎ, dar și prin efectul pe care acestea ȋl au asupra cititorului, simpla lecturare a lor putând deveni o experiență estetică.

Pornind de la principiile kantiene referitoare la frumos și sublim, acestea fiind ulterior corelate cu ideile regǎsite ȋn tratatul lui Edmund Burke despre moarte ca sursǎ de sublim, precum și cu ideile lui Gotthold Ephraim Lessing despre descrieri terifiante ale morții în opere de artǎ, se realizeazǎ o trecere progresivǎ de la o esteticǎ a sublimului la o esteticǎ a morții, stabilindu-se astfel cadrul conceptual ce ne permite sǎ evidențiem în manierǎ originalǎ elementele esențiale ale discursului narativ. Astfel, lucrarea de fațǎ demonstreazǎ cum nuvela modernǎ a devenit o formǎ activǎ de expresie literarǎ prin care autorul ȋși exprimǎ așteptările, dezamăgirile, anxietǎțile, etc, cu o mare sensibilitate estetică, reconstruindu-și identitatea și rescriindu-și propriul destin, dar și cum cititorul descoperǎ ȋn nuvelǎ o cale spre autocunoaștere, lumea ficționalǎ regǎsitǎ ȋn fiecare dintre cele șapte nuvele selectate pentru interpretare nefiind altceva decât o versiune estetizatǎ a unei realitǎți deconcertante.