Teatrul lui Shakespeare este realist în măsura în care vorbește, în fond, despre om și abisurile sale. Dar situațiile concrete pe care le traversează personajele se află adesea la granița dintre mit, basm și realism. Sunt mult mai aproape de perioada infantilă a psihicului colectiv al culturii umane decât teatrul realist ulterior. Acesta poate să pară un truism. Dar mi se pare important de subliniat, pentru că aici trebuie căutat motivul pentru care puseele dorințelor inconștiente, general umane, sunt, poate, mai transparente.

Experiența mea de actriță și pedagog mi-a demonstrat că există tendința să considerăm aceste situații, evident nerealiste, în care sunt puse personajele shakespeariene, ca pe un dat dramaturgic. Cu alte cuvinte, deci, există tentația de a privi personajul ca pe o ficțiune literară și nu ca pe un om viu. Aici se află, de fapt, scopul lucrării de față. În îndemnul de a încerca să ne explicăm faptele și deciziile personajelor pe care le interpretăm cu același interes și concretețe cu care ne explicăm faptele și deciziile oamenilor în carne și oase din jurul nostru, fără a spulbera, totuși, total misterul.

Tema dublului, așa cum este ea tratată în această lucrare, este un îndemn, nu numai către actor, de a privi în profunzime personajul shakespearian, ci și către regizor, de a trece de suprafața lucrurilor, atunci când decide să se apropie de lumea uimitoare a lui Shakespeare – de a fi în permanență conștient de ambivalența, ambiguitatea și misterul acestui univers minunat, în care niciun lucru nu este privit numai dintr-un singur punct de vedere și în care nimic nu este ceea ce pare a fi.