Din prisma unei retorici interogative poeta Ion-Cristea Marilena surprinde starea ființială a orizontalității într-un moment de cumpănă pentru întreaga mundaneitate ce-și caută un echilibru, această stare inerțială a unui timp debusolat constituind centrul de greutate al versului, totul marcat de numărul pandemic 2020 „Să fie anu-acesta un an plin de rateuri / Venite din neantul obscurelor gândiri ?” „Să fie anu-acela sortit doar aplecării / Asupra vieții înseși, ce parcă s-a-ntrerupt,” O divizare continuă a existenței devine marca cotidianului, între „tristețea și mirarea din noi” , când „ aerul, încet, se divide / în aer ce țipă și altul, tăcând.”, astfel are loc o surpare, o cădere „în gol și liniar”. Eul poetic se răsfrânge într-o oglindă a unui timp atipic în care dimensiunea însingurării capătă valențe noi, izolarea scoate la lumină copilul din eul înfricoșat de perspectiva morții, acest „înger alb cu-aripi de sfânt ținut în colivie” reinventează jocul, el activează parcă gena unui homo ludens ca semn de apărare împotriva furtunii declanșate de umbrele lui Hades.

Poemele se deschid într-un mod direct către cititor, situându-l în ipostaza de receptor activ, de coparticipant la noianul de întrebări ce-și caută răspunsul. De altfel poeta mărturisește „Caut răspuns…”

Marcă a unui absurd de ordin cognitiv, anul 2020 domină percepțiile poetei, care pune sub semnul negării propriul său eu „Să fie – acesta, oare, chipul meu ? / Nu pot să cred, acesta nu sunt eu!”, „Nu, nu sunt eu acesta din oglindă”. Poemele menite meditației atrag cititorul să experimenteze o călătorie romantică a sufletului poetic, despre care A. Béguin afirma că „ sufletul nu este decât locul de contact și de asemănare cu organismul universal” (A Béguin „Sufletul romantic și visul”). Dacă simțul auzului vine în conivență cu verticalizarea ființei, poeta propune o ieșire din absurdul mundan printr-o întrebare directă „Ai auzit vreodată tăcerea ?”. Răspunsurile se insinuează când suav, când concret pe parcursul lecturării acestui volum de poezii, reconfigurând constelația unui an nefast sub semnul luminos al speranței „Cu chipul lor palid ascuns într-o mască, / Visează, tăcând, să renască !” Alice Puiu