Zapada era proaspata in unele locrui si batatorita in altele. Inca nu iesise soarele pe cerul de gheata, aerul era rece, dar nu destul de rece incat sa-l incurce pe baiat din a sa concentrare - gandul razbunarii il tarase in colturi intunecate si stiind asta, el nu se speria, ba chiar se simtea confortabil. Razbunarea e o nebunie ce te cuprinde incet, dar sigur si daca esti prins in mrejele ei de-a intregul, suferinta nu scade, ea creste si te macina pentru totdeauna...

Statea nemiscat in fata casei ce i-a fost camin in ultimii trei ani. O privea fara sa clipeasca. Nu era sigur ca cel pe care-l cauta mai era inca aici. Nici urma de miscare-n casa sau imprejurul ei. Totusi, el nu se misca. Statuse cateva ore asa si poate ca ar mai fi stat, dar cand soarele isi arunca prima raza peste chipul sau, facu si primul pas. Zapada scartaia sub picioarele sale, iar acum o calca cu atata putere, incat se topea langa poarta, puse mana dreapta pe ea. Nu schita nicio expresie - chipul ii era de piatra -, dar in scurt timp, poarta de fier isi schimba culoarea si rugina incepu sa o macine fara intrerupere, pana ce fierul se pusese pe scos sunete infioratoare, indoindu-se si se strangandu-se pana ce, clatindu-se iar si iar, portile caura intr-un amalgam de sunete seci si rapide, inecate-n patura moale de zapada.

Evald pasi peste ele si intra in curte. Nu-si lua ochii de la usa casei. Astepta linistit, pentru ca acum stia ca cel cautat e acolo. (...)

Baiatului i se marira ochii si mainile incepura sa-i tremure."