Monografia iși propune cercetarea modului in care dreptul civil se raporteaza la cunoașterea – fie ea exacta sau nu – avuta de terți in legatura cu variile situații juridice convenționale. Sunt, așadar, cu precadere vizate contractul și actele juridice in general. Aceasta deoarece cunoașterea situațiilor juridice preexistente prezinta, de regula, relevanța din perspectiva terțului care alege sa acționeze juridic: sunt astfel create premisele unui conflict intre realitatea juridica anterioara și efectele urmarite prin incheierea noului act juridic. In esența, este analizat felul in care cunoașterea sau substitutele ei juridice sunt exploatate drept criterii de soluționare a acestui concurs.

Pentru a decela modalitațile in care sistemul juridic trateaza cunoașterea, au fost readuse in discuție noțiuni juridice precum buna-credința, eroarea comuna și invincibila, opozabilitatea (substanțiala) condiționata de cunoaștere sau opozabilitatea probatorie.

In incercarea de a verifica modul in care sistemul juridic asuma ignorarea sau reconstrucția realitații juridice in funcție de cunoașterea avuta de terți, se propune analiza distincta a formalismului juridic, dupa cum acesta se regasește la nivelul formarii actului juridic sau in zona de eficacitate a acestuia. Dincolo de sublinierea faptului ca formalismul in sine nu e susceptibil de a genera efecte juridice proprii, se descrie modul in care acesta mijlocește trunchierea realitații juridice.

Indiferent ca este adusa in discuție forța probanta instituita pentru anumite mijloace de dovada, formalismul cu efect de inopozabilitate fața de terți a excepțiilor cauzale (e.g., formalismul cambial) sau formalismul specific sistemelor de publicitate, se cerceteaza trasatura comuna a acestora, privite ca tehnici de remodelare a realitații juridice pornind (și) de la cunoașterea pe care terții o pot avea in mod legitim in legatura cu aceasta.