Chiar la zi cu realitatea și realitățile e poezia lui Mihai Kantzer, nu doar scoasă parcă direct dintr-o bulă media, ci și înghesuind acolo tot ce-ar putea ține de proiectul nostalgic al „existenței”, cea ajunsă „o formă tot mai desuetă”. Nu realități consistente, de-afară ori dinlăuntru, ci „reality show”-uri conspectează Kantzer, istoria ca „thriller” în episoade înmulțite prin franciză, una în care eroii de pe vremuri primesc, în sfîrșit, nenumărate like-uri. Oricât de directă și brutală ar fi agresiunea cotidiană, ea e doar o secvență din vreun „thriller cu monștri marini”. În acest regim de inconsistență vitală, firește că nu e loc de drame. De aceea Kantzer nu face tapaj de sentimentul vidării existențiale, ci tratează lucrurile cu seninătate ironică. Dar e o ironie în ecuație melancolică, inteligent jucată printre aluzii și notații, cu nostalgia bravată ca nonșalanță. Al. Cistelecan