Pe Valentina, fiica împăratului, nu o mulțumea nimic. Nici cele 399 de perechi de pantofi, nici cele 812 pălării; nici măcar cele 50 de curele din piele de șarpe. Însă, în firea-i insuportabilă, fata iubea păsările. Valentina iubea păsările mai presus de orice.
De aceea în grădina palatului se găseau 101 colivii. Colivii mari și impunătoare. În ele viețuiau păsări atât de minunate încât soli din întreaga lume veneau să admire grădina ieșită din comun. Dar păsările erau aduse aici cu mari sacrificii, căci mulți slujitori își pierduseră viața încercând să îndeplinească mofturile fetei. Trimiși în lung și-n lat să caute pasărea cu aripi de sticlă sau pasărea care scuipă apă, slujitorii erau mistuiți de arșiță sau de oceane învolburate. Iar cei întorși acasă cu mâna goală erau… decapitați.
Adesea Valentina inventa păsările rare. Și, deși nu primea păsările cerute, ea le închidea pe toate în coliviile sale, sacrificând „slujitorii inutili”.Și era în continuare indispusă. Îi lipsea cea mai frumoasă pasăre din lume, singura care o putea mulțumi cu adevărat. Pe aceea avea să o închidă în cea din urmă dintre colivii – în colivia de aur.
Această pasăre avea să i se arate în vis și era o pasăre… vorbitoare. Prințesa și-a adunat repede slujitorii spunându-le noua dorință. Găsirea păsării însemna fericirea Valentinei, liniștea pentru palat,renunțarea la alte sacrificii. Dar unde sălășluia această pasăre vorbitoare!? Disperați, slujitorii au adus, din Orient sau Occident,papagali domesticiți care vorbeau. Oricâte păsări i s-ar fi perindat prin fața ochilor, Valentina nu era deloc mulțumită și capetele continuau să cadă.
Într-o zi, de nicăieri, a apărut la porțile palatului un tânăr care-i promite Valentinei împlinirea dorinței. După luni întregi de căutări istovitoare,baiatul s-a reîntors la palat cu un ou –un ou al păsării vorbitoare – și dându-l Valentinei a fost lăsat să plece rămânând în viață. Prințesa a luat prețiosul ou și l-a pus într-un cuib împletit din propriul său păr. Și a așteptat, a așteptat, a așteptat…