În septembrie 1937 Erich Maria Remarque o întîlnește pe Marlene Dietrich la Lido, în Veneția. Deși nu se văd pentru prima oară, întîlnirea devine începutul unei iubiri îndelungate, pasionale și dramatice, care l-a determinat pe Remarque să-și scrie încîntătoarele și tulburătoarele scrisori de dragoste. În iubirea lui pentru Marlene Dietrich, de care a început să se desprindă la sfîrșitul anului 1940, dar fără să renunțe pe deplin la ea, Remarque a fost partea „mai slabă”. Pasiunea a fost întru totul reciprocă. Amîndoi erau faimoși, independenți financiar, părăsiseră Germania și îi urau pe naziști în egală măsură. Marlene Dietrich corespundea în întregime idealurilor lui Remarque, însă îl supunea permanent chinurilor geloziei.

Werner Fuld și Thomas F. Schneider au adunat, au comentat și au prefațat scrisorile lui Remarque pentru Marlene Dietrich, majoritatea scrise în intervalul 1937-1949, precum și puținele răspunsuri ale actriței. Pe lîngă tonul lor pătimaș, scrisorile se disting printr-un joc cu nume de alint, pseudonime și identități diferite, diferențiate și prin exprimare, vădind astfel potențialul creator al dragostei, precum și preaplinul de iubire al literaturii.

„Cel mai frumos roman de dragoste din secolul XX este alcătuit din scrisori.” (Die Welt)

„...o corespondență de dragoste în stare pură, poetică, tandră, exaltată, ingenioasă, melancolică.” (Brigitte)

„Pentru mine bărbatul real poate fi găsit în născocitul Alfred, acel mic școlar magic – un Cyrano personal al lui Remarque, pe care l-a creat pentru a-i face curte mamei mele, Marlene Dietrich, ca s-o seducă, s-o farmece, și care ajungea la inima ei trecînd de barierele emoționale ce puteau fi ridicate în fața unui iubit obișnuit.” (Maria Riva)

„...ultima mare poveste de iubire din secolul XX, o iluzie grandioasă, plină de minciuni și autoamăgire, dar luminată de focul bengal al cuvintelor lui Remarque, care n-a fost niciodată atît de scriitor ca în aceste scrisori intime adresate iubitei sale reci.” (Werner Fuld)