„În noiembrie 1958, Nikita S. Hrușciov adresa Statelor Unite ale Americii (SUA), Marii Britanii și Franței un ultimatum în virtutea căruia, dacă puterile anterior menționate nu acceptau transformarea Berlinului Occidental într-un oraș liber» demilitarizat și nu semnau un tratat de pace cu cele două state germane [Republica Federală Germania (RFG) și Republica Democrată Germană (RDG)] în termen de 6 luni (până la 27 mai 1959), URSS își rezerva dreptul de a semna un tratat de pace separat cu RDG, transferând, astfel, responsabilitatea pentru rutele de acces dintre RFG și Berlinul Occidental către autoritățile est-germane. Răspunsul occidentalilor nu a întârziat să apară, Washingtonul, Parisul și Londra atrăgând atenția Moscovei asupra faptului că URSS nu se putea retrage în mod unilateral dintr-un acord internațional, manifestându-și, totodată, intenția de a recurge la orice mijloace pentru a menține libertatea Berlinului Occidental. Reacția fermă a Occidentului față de solicitările Kremlinului, precum și decizia privind convocarea, în mai 1959 la Geneva, a unei conferințe (grupând miniștrii de Externe ai celor patru puteri), menită a lua în discuție tocmai chestiunea germană, îl vor determina pe liderul sovietic să renunțe la ultimatum. Însă lipsa consensului între URSS, pe de o parte, și SUA, Marea Britanie și Franța, pe de altă parte, avea să fie o constantă pe parcursul întâlnirii în cauză. Deși conferința de la Geneva (desfășurată între 11 mai – 5 august 1959) a eșuat, totuși, la finalul acesteia, președintele Dwight D. Eisenhower îi va adresa liderului sovietic invitația de a vizita SUA. În cele ce urmează vom încerca să cartografiem rațiunile oficiale, precum și cele neoficiale, care au stat la baza diferitelor poziționări asumate de către URSS față de chestiunea germană, în intervalul cronologic 1959–1961.” (din „Studiu introductiv”)