„Demult de tot, în partea dinspre miazăzi a lumii se întindea o împărăţie înfloritoare, ce împodobea pământul ca o volbură de mătase brodată cu nestemate. Razele soarelui se revărsau asupra ei într-un feeric joc de lumini, oglindindu-se în cleştarul apelor zglobii ori în azurul valurilor înspumate ale mării. Stăpâneau peste acest ţinut binecuvântat craiul Rozmarin, vrednic şi drept la faptă, şi crăiasa Crina, blândă şi frumoasă ca luna plină în nopţile de vară. O singură mâhnire aveau, căci ani îndelungaţi aşteptaseră în zadar să li se nască un copil. Iată însă că într-o zi, Dumnezeu în marea-i bunătate le dărui o fetiţă minunată ca surâsul cerului în zorii dimineţilor de primăvară. Fermecat de neasemuita frumuseţe a micuţei prinţese, măritul Soare însuşi îşi desprinse trei raze din cunună şi le împleti în părul ei auriu şi cârlionţat. Slăvita Viorina, zâna măiastră, zărind chipul trandafiriu al fetei, coborî pe dată din palatul ei din raze de curcubeu într-un car din petale de trandafiri purtat de douăsprezece porumbiţe albe ca zăpada şi luând prinţesa nou-născută pe braţele-i de crin grăi cu glasu-i lin şi duios ca strunele unei alăute:

Viorina: Copilă drăgălaşă ca un înger, te numesc Lia şi-ţi hărăzesc un glas ceresc, astfel ca oricine te va auzi cântând să fie învăluit în vraja-i dulce! (…)”