Cartea Alexiei Ema Burneci, o poetă „blestemată” prin aproape toate ipostazele pe care și le asumă: „am învățat să înjur/ am început cu tine apoi cu mama/ mi-am înjurat și fratele pe tata l-am blestemat”; „fă cumva și strânge-mă în brațe/ dacă e nevoie ucide-l pe dumnezeu”; „chipul ăsta din oglindă/ l-am mai văzut cândva/ îl recunosc după gura neastâmpărată/ și privirea aceea de femeie/ născută din coastă de drac”. Există și o notă de teribilism în poeziile Alexiei Ema, ca și unele căderi în vulgaritate, dar peste ele adie vântul diafan al poeticității, care mătură asperitățile și pune stavilă teribilismelor facile. Ieșirea din umoralități negre și „iluminarea” ar putea să sune cam așa: „ești liber/ să nu răspunzi minciunii/ cu alte minciuni”. Căci ochii privesc în sus, la steaua Kajam.